Gheorghe Dîrloni, un haiduc în secolul XX

Cu toate că, în cazul lui Gheorghe Micşa, cunoscut sub numele de Dârloni, nu se potriveşte porecla de haiduc, în conştiinţa generaţiilor a rămas Dârloni haiducul, datorită aventurilor lui. Pentru că haiducul este cel care ia de la bogaţi şi dă la săraci. Însă Gheorghe Dârloni, din Sacoşul Mare, nu a luat nici de la unii, nici de la alţii. Dârloni s-a comportat omeneşte cu sătenii lui şi cu cei din satele din jur. Nimeni nu a reclamat vreun furt săvârşit de acesta sau vreo agresiune. A trăit ca un proscris şi a supravieţuit vreme de 12 ani datorită abilităţilor sale. Când s-a predat autorităţilor comuniste, acestea nu l-au putut condamna, pentru că nu îi găseau nici o vină. În cele din urmă, a fost însă împuşcat mişeleşte de secretarul de partid din Sacoşul Mare, Zbăgan Gheorghe, sau Gheorghe Bălu, cunoscut mai mult sub numele de Cârnaţ. Curios este faptul că atât cel care l-a împuşcat, cât şi cel care l-a trădat pe Dârloni au avut un destin tragic. Cârnaţ, secretarul PCR, şi-a sfârşit zilele pe closet, iar trădătorului Găluşcă i s-a stins, în doar câţiva ani, pentru totdeauna stirpea. Când ultimul din neamul lui Găluşcă a fost îngropat, casa lor s-a năruit  din senin. Acum, în locul ei se află un morman de pământ. Doar cei în vârstă îşi mai amintesc că  acolo era o casă.

Poza de pe livretul militar

Pentru a cunoaşte mai bine personalitatea celui care a fost Gheorghe Dârloni, am stat de vorbă cu cei care l-au cunoscut îndeaproape: profesorul Ioan Biriescu, din Darova, care ne-a oferit amănunte importante, şi fiica lui Dârloni, Iconie Cherciu, care ne-a pus la dispoziţie fotografia tatălui ei. O fotografie, obţinută cu mare greutate, pentru că, după împuşcarea lui Dârloni, secretarul de partid Cîrnaţ a intrat abuziv în casa haiducului şi a sustras toate fotografiile şi actele personale ale acestuia, de parcă ar fi vrut să înlăture şi urmele existenţei sale. Nu a reuşit însă pe deplin, pentru că livretul militar al lui Dârloni se afla la sora lui, căsătorită la Ficătari. Şi astfel, singura imagine care ni-l înfăţişează pe Dârloni e o reproducere după fotografia sa de pe livret.

Micșa Gheorghe, zis Dârloni

S-a născut în Sacoşul Mare (în privinţa anului, unele surse menţio-nează anul 1909, însă fiica lui Dârloni, Iconie, spune că în 1912). A absolvit 4 clase primare, după care a abandonat şcoala, pentru a se de-dica agriculturii.

Ioan Biriescu:„ Sacoşul Mare era un sat unic în judeţ, fiind răsfirat pe mai multe dealuri. Avea 5 cimitire ortodoxe, 5 fierării, 5 băcănii, 3 cojo-cării şi 3 şcoli. Până la recensământul din 1914, satul se numea Magyar Sacoş, pentru a-l deosebi de Sacoşul Turcesc. Se spunea pe atunci că <>. Un aspect inedit în Sacoş este şi faptul că mulţi gospodari aveau uliţa lor. Chiar şi Dârloni avea o stradă, care se termina în curtea casei lui”.

Femeia, eterna poveste

Totul a început de la o femeie, Floare Tucă, într-o noapte de toamnă a anului 1940. Fiind război, soţul ei era plecat pe front, iar Gheorghe Dârloni, care era un bărbat înalt şi frumos era iubit de mai multe femei în sat și devenise atrăgător și pentru Floare, care se iubea cu şeful postului de jandarmi din Sacoşul Mare, pe nume Radu. Când idila dintre Dârloni şi Floare s-a înfiripat, acesta intrase în duşmănie mare cu şeful de post. Cum Dârloni nu mai putea suporta concurenţa jandarmului, a încercat prin diferite mijloace să scape de el. În noaptea mai sus amintită, a vrut să-l sperie pe şeful de post, care se afla în casa femeii, şi a tras cu puşca prin geam. Glonţul l-a rănit însă pe şeful de post şi Gheorghe Dârloni a fugit în pădure, unde timp de mai mulţi ani a dus o viaţă de aventurier, ca să nu spunem haiduc. Fiind mereu urmărit de jandarmi, a reuşit să scape din toate capcanele întinse pentru prinderea sa şi nu a putut fi reţinut decât atunci când o rudă apropiată l-a trădat. Dar, până în acea noapte fatidică a anului 1940, în care destinul lui s-a schimbat pentru totdeauna, Gheorghe Dîrloni era un gospodar sârguincios şi se îndeletnicea cu munca la câmp. Când a ales calea haiduciei avea 38 de ani şi o fată pe nume Iconie.  

Fuga de sub escortã

După doi ani de la fuga sa în pădure, s-a descoperit cine a tras în şeful de post. Desigur că autorităţilor din acea vreme nu le convenea precedentul creat prin împuşcarea unui  reprezentant al ordinii publice, care putea fi un exemplu negativ şi pentru alţii, din satele din jur. Era în timpul dictaturii militare a lui Ioan Antonescu, şi întâmplarea cu Dâr-loni  trebuia să fie raportată direct la Bucureşti. Apoi, autorităţile s-au mobilizat şi, printr-o acţiune comună armată-jandarmerie, Gheorghe Dârloni a fost prins şi dus în arestul Poliţiei din Lugoj, aflat pe vremea aceea în incinta Penitenciarului Lugoj, din spatele Tribunalului. Fiindcă a tras într-un jandarm, a fost considerat periculos şi transportat la Timişoara, sub escortă, într-un vagon de marfă. După Chizătău, Gheorghe Dîrloni îl roagă pe poliţist să-l lase să se urineze şi, când acesta deschise uşa, a sărit din tren şi a dispărut pe câmp.

A doua evadare

După un timp, a fost iarăşi prins. De astă dată, s-au luat măsuri sporite pentru paza lui, însă a găsit din nou momentul prielnic şi a evadat. Pretinzând o diaree, a fugit iarăşi  de sub pază, lăsându-i pe jandarmi fără replică. Până la sfârşitul războiului, Gheorghe Dârloni a fost lăsat în pace, nemaifiind o prioritate. În vremea aceea, stătea mai mult în sat şi, cu toate că  umbla înarmat, nu creea probleme. Îşi vedea de familia şi de munca lui. Bătrânii povestesc că mergea la horă în sat înarmat cu pis-toale şi carabină şi dansa cu puşca pe umăr, iar jandarmii satului nu aveau curajul să-l aresteze.

Moara lui Koch

Deşi era fugar, Dârloni lucra la moara lui Koch din Sacoşul Mare. Era iubit de cei care munceau la moară, aşa că aceştia îl atenţionau ori de câte ori îl căutau jandarmii . Cum şi pe vremea aceea erau informatori, în scurtă vreme s-a aflat că Dârloni lucrează cu ziua la moara lui Koch. Când au venit jandarmii, Dârloni s-a urcat în podul morii şi a tras scara după el. Jandarmii  l-au căutat ce l-au căutat, dar nu  l-au găsit, pentru că tovarăşii lui de muncă nu l-au trădat.

Comuniștii îl hăituiau

Până prin 1947, autorităţile nu  s-au mai interesat de soarta lui. S-a dat chiar şi o amnistie generală, însă el nu a beneficiat de ea şi nu a predat nici armamentul pe care îl avea. Pe deasupra, secretarul de partid din Sacoşul Mare, Gheorghe Cârnaţ, făcea mari presiuni asupra oamenilor din sat pentru a obţine informaţii despre ascunzătorile „dezertorului”. De fiecare dată când mergea la judeţ, secretarul de partid era tras la răspundere pentru faptul că nu rezolvă problema Dârloni. În acea vreme, în Munţii Banatului erau mai multe cuiburi de rezistenţă armată anti-comunistă, printre care şi ceata Colonelului Uţă, fost prefect al Ju-deţului Severin în anii 1941 – 1942 şi exista temerea ca banda lui Dâr-loni să nu se alăture acestuia. Vremurile erau tulburi şi exemplul rău pe care-l putea da Dîrloni era unul pe care nu şi-l puteau permite co-muniştii, care se instalau prin teroare şi forţă.    

Dârloni, Chera și Telefon

Dacă până la declararea Republicii Populare Române din 30 decembrie 1947, Dârloni era un singuratic, după 1947, i se alătură dezertorul Telefon, din Silagiu, şi Chera, din Remetea Mare, care era şi el un fugar, după ce a omorât pe unul Damian. Ironia sorţii a făcut, câţiva ani mai târziu, ca băiatul lui Damian să se căsătorească cu fata lui Chera, şi astfel, vrajba dintre familii, un fel de vendetă, s-a stins. Dintre cei trei, cel mai violent era Telefon, care a aruncat singur, de mai multe ori, cu grenada în posturile de miliţie din Sacoşul Mare şi  satele din jur. De regulă, grenadele erau aruncate noaptea, mai mult ca să sperie şi nu au făcut victime. Dârloni, Chera şi Telefon au dat mult de furcă autorităţilor, până în anul 1952, când acţiunile de prindere a lor s-au intensificat. Martori oculari ne-au declarat că satul Sacoşul Mare a fost încercuit de mai multe ori de către soldaţi şi jandarmi, care erau  postaţi din 10 în 10 metri, însă Dârloni tot a scăpat, prin diverse şmecherii.

Un milițian plin de curaj

Un şef de post, numit  prin 1950 la Sacoşul Mare, a promis organelor de partid de la Timişoara că îi va prinde pe Dârloni şi ceata lui. Pentru a afla unde este „haiducul”, a început să racoleze informatori şi, când a primit informaţia că Dârloni se află în zona Codrişor, din partea de vest a satului, cum s-a lăsat întunericul s-a înarmat şi a ieşit pe drumul de lângă Cimitirul Ortodox, în spatele grădinii lui Belinceanu. După circa cincizeci de paşi, dintr-un şanţ a ieşit o umbră.

Dârloni:  - Stai! Nu mişca! Aruncă arma!

Miliţianul speriat a aruncat întregul armament din dotare. Dar s-a speriat şi mai tare când a văzut că şi agresorul a aruncat arma, spunându-i:

- Eu sunt Dârloni şi am auzit că te-ai lăudat că o să mă prinzi şi o să mă duci la Timişoara. Uite-mă, sunt cu mâinile goale ca şi tine, dar dacă poţi să mă baţi, am să mă predau, dacă nu poţi să mă baţi, să pleci din satul ăsta şi să   nu-ţi mai aud de nume.

Miliţianul, oarecum ruşinat, a spus:

- Dacă mă gândesc bine, eu nu am nimic personal cu tine.

După această discuţie, Dârloni şi-a luat arma şi a dispărut în noapte, iar a doua zi, de ruşine sau de frică, şeful de post a plecat definitiv din sat.

Un țãran cu pretenții de pădurar

Ion Lama, din Sacoşul Mare, şi-a dorit foarte tare să-şi depăşească condiţia de plugar şi, pentru îndeplinirea acestui vis, a mers la Securitate la Timişoara şi le-a propus un „troc”:

- Eu vi-l dau în mână pe Dârloni, iar voi mă puneţi pădurar la Şoimu (O zonă delimitată în Pădurea Dumbrava, la hotarul dintre Sacoş şi Silagiu).

Astfel, Ion Lama a ajuns pădurar şi a început să-şi pună în aplicare planul. La început i-a oferit ajutor lui Dârloni, ca să-i câştige încrederea, iar când a ştiut precis că Dârloni va veni la el să facă un chef, a anunţat Securitatea de la Timişoara. Organele de partid au dat dispoziţie să vină 3 camioane pline cu jandarmi, care au încercuit cantonul de la Şoimu. Stăteau şi aşteptau semnalul lui Ion Lama. În canton, în acel timp, era Dârloni şi doi ofiţeri de armată, dezertori, care serveau masa şi, din când în când, ciocneau câte o ulcică cu vin. Ion Lama a pus nişte prafuri în vin. Dârloni şi-a dat însă seama că ceva nu e în regulă şi nu a băut. A luat haina pădurarului, pe braţ şi-a pus puşca, de care nu s-a despărţit niciodată, şi-a a-prins o ţigară şi a ieşit cu curaj afară. S-a apropiat de primul jandarm şi i-a spus.

- Aveţi grijă că Dârloni nu este încă beat . Aşteptaţi semnalul meu!

Încet, încet, a intrat în pădure şi a dispărut. Câteva minute mai târziu a tras cu arma, ca să le dea de înţeles să nu mai stea să-l prindă pe Dârloni, că stau degeaba. Atunci, în acea acţiune, cei doi ofiţeri dezertori au fost prinşi. Ion Lama, pentru a scăpa de răzbunarea lui Dârloni, a fost strămutat cu întreaga familie undeva în Dobrogea şi nu s-a mai întors acasă până când nu a auzit că Dârloni a fost împuşcat. 

Ion Brusture ne-a spus varianta lui, despre modul cum a scăpat Gheorghe Dârloni din încercuirea de la cantonul lui Ion Lama:

“În acea vreme, prin sat se vorbea că nevasta pădurarului Ion Lama era drăguţa lui Dârloni. Fără îndoială că aceasta i-a făcut un semn să nu bea vin. Numai aşa a putut scăpa Dârloni din încercui-rea jandarmilor.”  

Jocurile  săcoșenilor

În mai multe locuri, lângă principalele fântîni, copiii săcoşenilor făceau  în fiecare dumnică jocul mic. Ei nu aveau acces la jocul mare, până când fetele nu erau de măritat, iar flăcăii nu împlineau 18 ani. La o fântână de lângă Niştor, unde se ţinea regulat jocul mic, Dârloni venea des să vadă cum joacă copiii. Jandarmii au aflat că Dârloni  e  în sat şi au venit înarmaţi să-l ridice,  însă când l-au văzut înarmat au ezitat. Atunci, el le-a strigat:

- Veniţi la mine, că eu vă aştept!

De frică, jandarmii au rămas pe loc, împietriţi, de parcă îl păzeau. Însă lui Dârloni nu-i era teamă de de ei, dansa cu arma la umăr, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

O altă întâmplare ne-a fost relatată de Ion Biriescu:

„Îmi amintesc cum, într-o duminică, pe când era iar joc în curtea primăriei, pe coridor erau trei jandarmi înarmaţi. Dârloni dansa de mama focului cu o grenadă în mână. Era un foarte bun jucător . Doar câteva femei din sat se puteau pune cu el.  Jandarmii, paralizaţi,  îl priveau cum joacă, însă nu aveu curaj să-i spună măcar o vorbă,  darmite să-l mai şi aresteze. Dârloni iubea muzica şi dansul şi trăia din plin momentele de sărbătoare ale satului, de la care nu lipsea.”

Curea Vladimir, un agent fiscal

Ion Biriescu  a mai aflat pentru noi, de la soţia agentului fiscal Curea Vladimir, următoarele:

“Agentul fiscal Vladimir Curea, împreună cu Iosif Cremer, şi el agent fiscal în Sacoşul Mare, veneau de la Buziaş, cu căruţa, prin Pădurea Dumbrava. Aveau cu ei o sumă mare de bani,  plata pentru văduvele de război şi pentru invalizii de război. În mijlocul pădurii, Dârloni le-a ieşit în cale şi a apucat un cal de căpăstru. Căruţaşul l-a cunoscut şi le-a spus celor doi agenţi fiscali că acest om e Dârloni şi că precis le va lua banii. Comportamentul lui Dârloni a fost însă altul, unul care l-a impresionat profund pe Vladimir Curea.

- Eu sunt Dârloni şi ştiu cine sunteţi. Ştiu de unde veniţi şi ştiu că aveţi mulţi  bani  la voi. Dar eu, Dârloni, vă spun să mergeţi fără nici o frică, pentru că, atât cât voi fi eu prin această pădure, nimeni nu va avea curaj să se ia de voi. Dârloni are grijă să nu vi se întâmple nimic.

Le-a cerut apoi câteva ţigări şi a dispărut printre copaci.

Agentul fiscal îl ajutã pe Dârloni

Câteva zile mai târziu, Dârloni trece prin faţa Primăriei din Sacoşul Mare într-o căruţă de fân. Vladimir Curea îl vede şi îi face semn să se ascundă, fiindcă miliţienii erau acolo. Dârloni s-a întins pe burtă în fân şi a scapat.

În Dumnica Rusaliilor, Ion Biriescu a organizat un joc în curtea primăriei. Era prezent şi Dârloni, care dansa şi el. Din cauza unei femei, s-a iscat o bătaie şi a intervenit şi Dârloni, care a scos pistolul. Tot împingându-se, au ajuns în curtea casei lui Vladimir Curea, de lângă Primărie. În timp ce Dârloni i-a ameninţat cu pistolul pe ceilalţi, înarmaţi şi ei cu boate (bâte pentru ciobani, cu o mică măciulie la un capăt), Vladimir Curea a ieşit din casă şi a început să vorbească frumos cu Dârloni, ba mai mult l-a convins să-i dea pistolul. Dârloni l-a ascultat şi i-a predat pistolul.  Ulterior, Vladimir Curea a fost tras la răspundere de şeful de post de la Buziaş, unul Pă-traşcu, pentru că nu l-a prins pe Dârloni, însă agentul fiscal  s-a apărat spunând că nu era datoria lui să-l prindă pe Dârloni.

Soția lui Curea îl ajutã pe Dârloni

Ion Biriescu: “Într-o seară, informatorii au dat de ştire jandarmilor că Gheorghe Dârloni, împreună cu un  fugar, se află în casa lui Pupu lui Boroaică. Jandarmii nu au avut curaj să intre în forţă peste ei, însă l-au aşteptat în stradă, până când au ieşit afară. Când l-au somat pe Dârloni, acesta a răspuns cu mai multe focuri de armă. Au urmat apoi un schimb de focuri trase la distanţă, fără a fi rănit însă cineva. Când Dârloni a terminat cartuşele, a sărit gardul şi a fugit spre cazanul de ţuică al lui Ciulă (Roşu Ion). Crezând că nu l-a văzut nimeni, Dârloni s-a ascuns într-o groapă mare. Jandarmii au fost pe fază şi l-au prins, după care l-au dus la primărie şi l-au bătut crunt ore în şir, până au obosit. Către dimineaţă, soţia lui Vladimir Curea s-a dus în odaia unde era închis Dârloni şi i-a dat apă şi ceva de mâncare. A doua zi, joi, era zi de piaţă în Sacoşul Mare. Sătenii l-au văzut zdrobit la faţă şi umflat. În acea zi, Dârloni a fost dus la Sinersig şi cu primul prilej a fugit de sub escortă. Mai târziu s-a revanşat faţă de soţia lui Curea, trimiţândui-i  un car cu lemne de foc. În acei ani cumpliţi, lemnele erau foarte scumpe, iar gestul lui a însemnat foarte mult pentru Curea”.

Dârloni era un om inteligent

Profesorul Biriescu ne spune: “Eu eram prieten cu Dârloni. Aproape de sălaşul lui aveam 2 jugăre de vie. În vremea culesului, păzeam via, iar Dârloni venea noaptea la mine şi stăteam de vorbă până în zori. Îmi plăcea să vorbesc cu el, fiindcă era un om inteligent. În acele nopţi am aflat că unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dârloni era Trică Cocoş (Trifon Ştef) din Sacoşul Mare, care cânta cu talent la torogoată (taragot). Cocoş şi Dârloni mergeau des la vânătoare. Prin intermediul unui coleg de-al meu, de la Timişoara, al cărui tată era vânător, eu le făceam rost de cartuşe, iar ei mă luau uneori cu ei la puşcat de animale sălbatice.”

Dârloni îl avertizeazã pe Cocoș

Ştef Romulus, fratele mai mic al lui Trică Cocoş,poreclit Nuţ Bengu,  zice: “Într-o zi, pe la vărsatul zorilor, Dârloni a intrat foarte agitat în curtea noastră şi i-a spus lui Trică să fugă şi să ascundă puşca, pentru că în sat sunt echipe de jandarmi, care îi caută pe cei care îl ascund pe Dârloni:  <>. Cum a terminat de vorbit, Dârloni a plecat să se ascundă de jandarmi. Trică s-a speriat foarte tare, a aruncat puşca în fântâna de apă de ploaie, un fel de puţ de circa 4 m adâncime şi construit din piatră.”

Trică Cocoș a fost prins și bătut

Nuţ Bengu: “După ce a aruncat puşca în fântână, Trică a vrut să fugă, însă jandarmii l-au prins şi l-au percheziţionat. Găsind câteva cartuşe, uitate în traista ce o avea la el, l-au luat la bătaie chiar în curtea casei noastre. Nu am putut răbda văzându-l pe Trică la pământ şi am sărit să-l acopăr. Fără să ţină cont, m-au luat şi pe mine la bătaie. Pe Trică l-au dus la postul de jandarmi din Sacoşul Mare, unde mai erau închişi alţi prieteni de-ai lui Dârloni: Ion Magheţi (Lani), Romulus Jurca (Nuţ Poşta), Pala Buşanu, Pala Torca şi alţii. Apoi toţi au fost duşi la Timişoara, însă din lipsă de probe au fost eliberaţi.”

Cântarea preferatã a lui Dârloni

Renumitul rapsod popular Pavel Groza, din Sacoşul Mare, cunoscut sub porecla de Pala Ioşcoane, ne-a povestit cum l-a cunoscut pe Dârloni: “Prima dată l-am întâlnit în toamna anului 1946, când aveam 16 ani. Cântam la petreceri şi şezători. Într-o seară eram în casa lui Ion Ivaşcu, când Dârloni a intrat împreună cu Chera, de la Remetea Pogonici. S-au aşezat la masă şi m-a pus să-i cânt:

“Frunză verge a bobului

Sus pe coasta dealului

Dârloni cu precinii lui

Puşcă mama focului

Puşcă Dârloni neîncetat

După carne de vânat”

Şi la alte petreceri, Dârloni mă punea să-i cânt acelaşi cântec. Era un bărbat vesel şi iubea viaţa, dar mai ales dansa ca nimeni altul din sat. Mai târziu, prin 1949, în Sacoş se vorbea că Dârloni a trecut în Serbia. Într-o dimineaţă, am dat însă peste el la izvorul lui Cioc. Mânca pită şi clisă la masa de lângă izvor. Am vorbit una-alta, iar la plecare s-a uitat lung în ochii mei, apoi şi-a dus degetul la gură, făcându-mi semn să nu spun nimănui că l-am văzut. I-am respectat dorinţa. În 1950, am plecat la armată, iar când m-am întors am aflat că Dârloni a fost împuşcat de Cârnaţ”.

Gălușcă, trădătorul

În 1952, prinderea lui Dârloni şi a tovarăşilor săi a devenit o problemă naţională. Bucureştiul dorea să desfinţeze şi ultimele rezistenţe anticomuniste. Găluşcă, deşi era neam cu Dârloni, s-a dus la Securitate şi s-a oferit să-l vândă.

Găluşcă a intrat în grupul lui Dârloni, câştigându-i încrederea, însă el le dădea  miliţienilor informaţii precise despre orice mişcare. În noaptea prinderii sale, Dârloni, Telefon şi Găluşcă trebuiau să treacă prin grădina lui Celau. Voiau să ajungă la casa unui verişor de-al lui Dârloni. Când au ajuns în mijlocul grădinii, Găluşcă le-a spus să meargă mai departe, că el trebuie să se întoarcă acasă, fiindcă a uitat câteva cartuşe pe cuptor. Găluşcă a mai motivat intenţia lui de a pleca: “Să nu vină dracii de miliţieni şi să le găsească, că dau de dracu”. Trădătorul s-a dat după un prun şi a tuşit de câteva ori.”

Tusea trădătorului

Ion Biriescu: “ După ce Găluşcă a tuşit, Dârloni ar fi spus: “Au, au, Găluşcă, că m-ai mâncat şi m-ai trădat!” Grădina lui Celau a fost apoi înconjurată de miliţieni din trei părţi. După ce Găluşcă a tuşit, aceştia au deschis focul. Telefon a fost împuşcat mortal, iar Dârloni a fost împuşcat în şold. A avut însă intuiţia să se întoarcă pe acelaşi drum pe care a venit şi a scăpat. Pierzând mult sânge, s-a ascuns la o bătrână în şură. Acolo  a stat o zi întreagă, iar seara s-a dus la casa lui Micşa, un neam de-al lui. Când l-a văzut, Micşa a început să se vaite: “De ce ai venit la noi? Vrei să ne bagi în închisoare?” “Taci, mă, din gură!” i-a spus atunci Dârloni. “Du-te şi spune-le că mă predau. Sunt rănit grav şi m-am săturat să tot fug”. Miliţienii au venit imediat, însă nu au avut curajul să se apropie de el. Doi au stat cu puştile la fereastră, iar alţi doi au intrat în casă, folosin-d-o ca scut viu pe nevasta lui Micşa. Dârloni le-a zis: “Veniţi mă şi mă luaţi, nu vedeţi că sunt cu mâinile goale!”

Astfel, după 12 ani de haiducie, printr-o trădare, Dârloni a fost prins. A fost dus apoi la Timişoara şi internat în spital, unde s-a vindecat. Auto-rităţile comuniste erau însă într-o mare dilemă: nu prea aveau motive pentru  a-l condamna.

Ucis în timpul unei reconstituiri

La câteva luni după ce a fost prins, Dârloni a fost adus în Sacoşul Mare pentru o reconstituire cerută de Parchet. A fost lăsat însă în grija secreta-rului de partid Gheorghe Cârnaţ, care, în pădurea Codrişor, l-a bătut cu parul o zi întreagă. După ce i-a rupt toate oasele, l-a împuşcat. Înveninatul comunist nu a permis familiei să-l îngroape creştineşte. A fost învelit într-o pătură şi îngropat la marginea cimitirului ortodox, de lângă Dealul lui Piciu. Nici Gheorghe Cârnaţ nu a mai rămas multă vreme secretar de partid, deoarece comuniştii şi-au dat seama cât de urât e de săteni. L-au schimbat şi a devenit un simplu brigadier la CAP. Gheorghe Cârnaţ a fost pedepsit de Dumnezeu, sfârşindu-şi zilele într-un mod cumplit. A murit pe closet şi a fost găsit abia după două zile, aproape putred şi plin de muşte. Nici până astăzi nu se ştie adevăratul motiv al duşmăniei dintre Gheorghe Cârnaţ şi Gheorghe Dârloni. Totuşi,  unii săcoşeni în vârstă spun că nevasta fostului secretar de partid a fost mulţi ani amanta lui Gheorghe Dârloni.

*******

Noi credem că Dârloni a fost un erou, un om cu inimă mare şi principii înalte,  care a năzuit, ca nimeni altul, la sfânta libertate.

 Nicolae TOMA

(Articol publicat în serial în ziarul Actualitatea din Lugoj în 2005.)