Războiul hibrid şi braţul său nevăzut: spionajul
În decursul istoriei, tipurile de războaie,
precum cel convenţional, asimetric, de insurgenţă sau terorist, s-au perindat
defilând precum renumitele modele la reuniunile de creaţie vestimentară de la
Paris.
Noul venit: Războiul hibrid. Utilizat în
Ucraina, a luat prin surprindere o Europă întreagă, dar şi o Alianţă militară
care încă savurează dividendele păcii care a urmat după încheierea (?)
Războiului Rece. Diferenţa dintre Occident şi Federaţia Rusă, în ultimii 25 de
ani, a fost dată de faptul că Vestul s-a ocupat să asigure o relaţie importantă
cu Moscova care devenea, astfel, un aliat strategic (a construit conducte de
gaz, a constituit şi dezvoltat o relaţie politico-militară în cadrul Comitetul
NATO-Federaţia Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană, a
început un transfer de tehnologie înspre Moscova), iar Rusia a creat, în primul
rând, o reţea de sprijin şi de influenţă în Occident, bazată inclusiv pe
reţeaua de spionaj a fostului KGB, începând cu media utilizată în propagandă
(mai ales după 2008, când a câştigat militar şi a pierdut propagandistic în
Georgia) sub patronajul a două entităţi, Rusia Today şi Sputnik, a finanţat
think-tank-uri în marile capitale ale lumii unde se construiau viitoarele
politici ale globalizării, a instalat spioni şi oameni de influenţă în
zone-cheie ale vieţii politice din Occident, dar şi din estul şi centrul
continentului, unde ţările s-au racordat la UE şi NATO. Apoi, după o perioadă
de derivă (1990-1999), Rusia a reintrat în costumul neoimperial care
dorea/doreşte refacerea fostului URSS sau, dacă nu, cel puţin într-o Uniune
Euroasiatică.
Artizanul noii atitudini este preşedintele
Vladimir Putin, ajutat îndeaproape de un Comitet Politic Executiv 2.0, unde
foştii ofiţeri din servicii au o contribuţie esenţială. Serghei Ivanov, Serghei
Şoigu şi Igor Sechin sunt cei mai importanţi politicieni, aparţinând
aşa-numitului grup siloviki (oameni care au îmbrăcat de-a lungul timpului
uniforme militare în servicii sau în armată).
Sergei Şoigu este general şi deţine portofoliul
Ministerului Apărării din 2012, Ivanov este şeful staff-ului prezidenţial şi
provine din KGB, iar Sechin este un fost ofiţer de informaţii care conduce
compania petrolieră Rosneft. În loc să cheme Flota a VI-a din Mediterană, SUA
şi UE au aplicat sancţiuni acestor persoane din jurul lui Vladimir Putin pentru
acţiunile din Ucraina pe care le-au organizat şi condus. La rândul ei, Moscova
a reacţionat prin crearea unui fond de ajutorare a companiilor lovite de
sancţiuni (în jur de două miliarde de euro), cu bani provenind din ceea ce a
rămas în rezerva bugetară din 2014 şi din Fondul de pensii. Cert este că
sancţiunile aplicate, în contextul scăderii preţului petrolului (la Conferinţa
de Securitate de la Munchen, ministrul de Externe al Qatarului, Kalid Mohamed A
Al-Attiya, afirma că acesta are încă o marjă de scădere), au dus la reducerea
bugetului Federaţiei Ruse cu peste 10%, cu excepţia alocărilor pentru armată
care susţin programul de modernizare a tehnicii militare ruse. Din punct de
vedere economic, Rusia suferă, ea fiind în principal un exportator de resurse
şi nu un producător de tehnologie avansată. Inflaţia galopantă şi stagflaţia
sunt elementele de care se vorbeşte la Moscova astăzi. Recentul balans al
Moscovei către Beijing nu este în avantajul ei, crescând puterea economică şi
aşa mare a unui fost adversar, care, pe termen lung, îşi doreşte Siberia
populată cu chinezi.
RĂZBOIUL HIBRID/SPIONAJUL
Euromaidanul a luat prin surprindere FSB care
are, în atribuţiunile sale, obţinerea de informaţii din zona fostelor state
sovietice (vecinătatea imediată), zonă considerată ca făcând parte din aria sa
de resposabilitate şi nu din cea a SVR (servicul de informaţii externe), chiar
în condiţile în care aceste zone se află în state independente. Din această
cauză, urmează modificări ale structurilor, Agenţiile Antidrog şi Imigrări
trecând în subordinea Ministerului de Interne, unde va fi numit unul din
oamenii cei mai apropiaţi preşedintelui rus, fosta lui gardă de corp, Anatoli
Sobchak (mentorul lui Putin), şi partenerul de judo al preşedintelui rus,
Vladimir Zolotov actualmente adjunct al ministrului de Interne.
Spionajul este unul din elementele de bază ale
Războiului hibrid. Poate chiar iniţiatorul acestuia, prin calitatea
materialelor puse la dispoziţia decidenţilor de la Kremlin.
Infrastructura de spionaj folosită de KGB/FSB
în fostele republici sovietice/fostele state comuniste este în funcţiune şi
încă îşi face temele. Este o lume pe care nu o vezi decât rareori ieşind în
scenă şi atunci este, în general, pentru ultima dată (vezi cazul Litvinenko).
De cele mai multe ori, vezi rezultatele, precum în Ucraina, prin anexarea
Crimeei. Să ne aducem aminte de cazul lui Boris Karpichkov, fost agent KGB,
născut în 1959, în Letonia/URSS, devenit inginer mecanic într-o fabrică din
industria aeronautică. S-a înrolat în KGB, în 1984, urmând cursurile Academiei
din Minsk. A fost repartizat la finalul cursurilor la Directoratul 2
(contra-spionaj) în divizia de la Riga, unde a ajuns la gradul de maior. După
colapsul URSS, a intrat în noul serviciu de informaţii al Letoniei. Din noua
poziţie, a furnizat în continuare documente FSB, fiind pentru patru ani agent
dublu. Noilor parteneri ai ţării sale de la CIA le-a oferit, în schimb, în mod
regulat, dezinformări. În 1995, a fost descoperit şi a fugit în Rusia, unde a
fost arestat pentru câteva luni. A reuşit să părăsescă Rusia, folosind un
paşaport fals, britanic, de pe vremea când lucra la KGB. În Marea Britanie, şi-a
folosit talentele de fost spion, lucrând sub o acoperire comercială din care a
investigat, în beneficiul MI5, o serie de ruşi aflaţi la Londra, precum Boris
Berezovski şi Roman Abramovici, dar şi un grup numit “Mărşăluim împreună”
(redenumit ulterior Nashi), în care s-a infiltrat, şi care avea ca ţintă
discreditarea exilului rusesc dar şi a unor ruşi în exil, precum separatistul
cecen Akhmed Zakayev, magnatul rus Boris Berezovski şi fostul agent KGB
Litvinenko.
Karpichkov şi şeful MI5, Jonathan Evans, într-o
discuţie pe tema spionajului rusesc, la Londra, au căzut de acord că Marea
Britanie a fost/este o ţintă de primă mărime pentru serviciul de spionaj
rusesc, iar operaţiunile au loc la aceeaşi scală ca în timpul Războiului Rece.
În 2004, doi agenţi ruşi trimişi de Moscova (nume de cod Alvis şi Irina),
agenţi pe care Karpichkov i-a întâlnit, aveau ca misiune să organizeze şi să
plătească participanţii (4,5 lire/oră) la manifestaţii împotriva liderului
cecen Akhmed Zakayev, dar şi a ziaristei Anna Politkovskaya (asasinată de o
persoană necunoscută, într-o scară de bloc în Moscova anului 2006). Nu au fost
scutiţi de demonstraţii nici simpatizanţii celor care erau împotriva
Kremlinului. O astfel de persoană a fost actriţa Vanessa Redgrave, prietenă
apropiată a liderului cecen Zakayev, împotriva căreia s-a organizat o astfel de
demonstraţie. Pentru fostul agent KGB Litvinenko, refugiat la Londra, s-au
folosit mijloace agresive precum cokteiluri molotov aruncate după o astfel de
manifestaţie, în gradina propriei case din Muswell Hill.
MASS-MEDIA, ŢINTA LUI PUTIN
La spionaj se adaugă o armă de temut: media.
Moscova a extins rolul televiziunii de ştiri a Kremlinului, RT, şi a lansat un
serviciu de radio şi de website-uri de ştiri, Sputnik News (denumit după primul
satelit lansat în cosmos de sovietici), care va fi prezent în întreaga lume.
Planul Kremlinului pentru o expansiune globală ale media de stat ruseşti a fost
primit cu suspiciune, mai ales în statele foste membre URSS. Conţinutul noii
platforme media Sputnik News va fi produs în 130 de oraşe din 34 de ţări din
întreaga lume şi va avea birouri, printre altele, la Bucureşti, Chişinău, Kiev,
Minsk şi Belgrad, dar şi birouri regionale la Beijing, Washington şi Cairo. Reţeaua
de radio Sputnik va opera în 30 de limbi străine din anul 2015 şi va transmite
peste 800 de ore de conţinut pe zi. Kremlinul nu numai că a dezvoltat propria
structură media globală, dar a început să cumpere ziare falimentare sau nu din
Occident, precum Evening Standard şiIndependent (propietar, oligarhul rus
Aleksander Lebedev, care a lucrat ca spion în Londra în timpul lui Gorbaciov),
pentru a putea folosi mai uşor branduri care spun ceva locuitorilor din acele
ţări. Pe fondul tensiunilor în creştere dintre Rusia şi Occident, planurile
pentru Sputnik News sunt doar o componentă a strategiei media în continuă
schimbare a Kremlinului destinată spaţiului internaţional şi care face parte
din Războiul hibrid. Ce face UE? Gândeşte la realizarea unei alternative prin
crearea unui post TV în limba rusă care să reprezinte o sursa alternativă de
informaţii faţă de presa controlată de Kremlin. Profesorul şi expertul de la
European Council on Foreign Relations, Andrew Wilson, unul dintre cei mai buni
cunoscători europeni ai Federaţiei Ruse şi în special ai Ucrainei, se întreba,
într-un articol scris în 2011, de ce mai are nevoie Vladimir Putin de conceptul
de tehnologie politică după ce a reuşit să obţină dominaţia cvasi-totală asupra
politicii şi economiei ruse. Conceptul de tehnologie politică este născut în
Rusia şi exportat în întregul spaţiu ex-sovietic care desemnează un spectru
larg de mijloace de manipulare a populaţiei pentru a garanta controlul politic
deplin al celui/celor aflaţi la putere.
CONSPIRAŢIE, ŞANTAJ ŞI ACŢIUNI ACOPERITE
Acest concept este practicat astăzi de Kremlin
la nivel European. Este un Al Treilea Război Mondial, sub o altă formă, mult
mai sofisticată, care se derulează sub presiunea triadei nucleare deţinută de
Federaţia Rusă. Tehnologia politică include difuzarea de informaţii false,
cultivarea asiduă a unei varietăţi de teorii ale conspiraţiei, şantajul şi
distrugerea publică a adversarilor prin materiale compromiţătoare, dar şi
acţiuni acoperite cum ar fi crearea de false partide de opoziţie, false ONG-uri
independente ori false publicaţii independente, care, sub aparenta
onorabilitate, să servească interesele stăpânilor politici. Conceptul este
strâns legat de manipularea economiei şi pieţelor şi de controlul strict asupra
serviciilor secrete, instituţiilor de forţă şi ale justiţiei, care pot fi
oricând asmuţite împotriva adversarilor reali sau desemnaţi. Aşa au fost
înlăturaţi vechii oligarhi precum Mihail Hodorkovski şi au apărut cei de
astăzi, care sunt pe listele de sancţiuni ale SUA şi UE.
Cât de puternică este această armă creată de
Kremlin?
Priviţi deruta din unele cancelarii europene şi
modul în care este privită relaţia cu Moscova. Aceasta a început să fisureze
unitatea UE, dar şi a NATO. Este România în pericol? Da. Acţiunea se cheamă
Maskirovka! Să luăm un exemplu: în ţările baltice, unde există o puternică
minoritate rusă, Moscova a ales tactica website-urilor sub acoperire pentru a
putea penetra spaţiul public non-rus. Reţeaua Sputnik a înfiinţat în ţările
baltice mai multe site-uri de ştiri şi investigaţii care publică materiale
explozive, realizate de jurnalişti autohtoni (plătiţi în condiţii care nu pot
fi refuzate) în limba ţării, reuşind în acest fel să influenţeze şi să
manipuleze dezbaterea internă fără ca publicul larg să fie conştient că totul
este controlat de la Moscova. Aceleaşi soluţii se aplică şi în România şi nu
sunt total necunoscute de serviciile de informaţii. De aici apare şi
necesitatea unor măsuri de contracarare, lute de servicii, chiar folosind mult
huliţii ofiţeri acoperiţi din presă. Kremlinul este mare maestru în crearea de
partide politice-fantomă care fac opoziţie de faţadă şi nu îi este greu să
creeze şi o falsă presă de opoziţie.
Are jurnalişti acoperiţi?
Nu ştim, dar bănuim că nu este străin de astfel
de finanţări. Pe plan politic, Moscova cultivă cu grijă atât partidele de
extremă stânga, moştenite de la Uniunea Sovietică, dar şi partidele
naţionaliste, considerate în Occident de extremă dreapta, precum Frontul
Naţional (Franţa), UKIP (Marea Britanie), Liga Nordului (Italia) şi Jobbik
(Ungaria), pe care le finanţează (prima reuniune internaţională găzduită de
Crimeea ocupată a fost un congres al partidelor de extremă dreapta, organizat
de Kremlin la Ialta). În noul război, generalii ruşi au şters graniţa dintre
războiul convenţional şi cel neconvenţional, compensând deficitul de înzestrare
cu tehnică de ultimă generaţie existent faţă de Occident. Primul contact cu
noul tip de război: preluarea de omuleţii verzi ai Crimeei. Trupe fără însemne
militare, înarmate până în dinţi, au ocupat Crimeea în câteva zile, în vreme ce
Kremlinul vorbea de fasciştii care ar fi ocupat guvernul legitim de la Kiev şi
l-ar fi forţat pe preşedintele Viktor Ianukovici să plece în exil la Moscova.
Noul război utilizează pe scară largă mijloacele politice, economice,
informaţionale, umanitare, în general măsuri non-militare. Toate acestea sunt
suplimentate prin măsuri militare acoperite prin presiuni militare la graniţă
(desfăşurări de trupe în vederea efectuării de exerciţii militare), inclusiv
prin acţiuni de conflict informaţional şi acţiuni ale forţelor speciale. Există
un răspuns al NATO la acest tip de război? Da. În răspuns la conflictul din
Ucraina, NATO a decis să dezvolte un set de mijloace ambiţioase prin care să descurajeze
şi să se apere împotriva adversarilor care conduc astfel de războaie. Războiul
hibrid destabilizează statul şi polarizează societatea, centrul de gravitate al
acestuia fiind populaţia.
Soldaţii fără însemne militare care au ocupat
Crimeea au primit numele de „omuleţi verzi”
Adversarul încearcă să influenţeze decidenţii
politici prin combinarea mijloacelor militare (exerciţii de anvergură cu trupe
sau zboruri cu avioane de bormbardament nuclear) cu acţiunile subversive
(acţiuni clandestine care evită atribuirea acestora statului agresor). Şi aşa,
fără un război convenţional pe teren, o intervenţie NATO este lipsită de
argumente. Pentru NATO, această ameninţare neregulară este o provocare
instituţională, care necesită o cooperare cu organizaţiile internaţionale, în
special cu cele europene, precum UE. Va putea face faţă Alianţa întregului
spectru de ameninţări? Este puţin probabil, numai dacă ne gândim la eforturile
pe care le-a făcut acesta în ultimii ani în domeniul cibernetic. În orice caz,
este bine să ai un răspuns coerent pe o direcţie, urmând ca împreună cu
factorul politic să răspunzi şi la celelate provocări. Răspunsul actual al NATO
la politica de descurajare a unui război hibrid este un răspuns militar rapid,
o Forţă de Reacţie Rapidă unde logistica este deja prepoziţionată în posibilele
zone de operaţii militare (în conformitate cu scenariile agreate). Această
politică are, pe lângă partea de descurajare militară, şi unele slăbiciuni:
(1) consensul statelor membre asupra sursei de
conflict;
(2) pentru contracararea acţiunilor nu este
suficientă numai puterea militară convenţională, ea poate fi prea puţină şi
prea târziu utilizată, în funcţie de decizia la nivelul Alianţei;
(3) o descurajare bazată numai pe forţa
militară nu este credibilă, Alianţa având nevoie de o politică flexibilă care
să determine descurajarea cu o gamă variată de instrumente.
Din aceste slăbiciuni apare necesitatea ca NATO
să-şi asigure cooperarea cu o instituţie care are o serie de instrumente
complementare celor militare: UE. De ce nu s-au implementat deciziile
Consiliului UE în domeniul securităţii, luate în 2013? Oare din cauza
dividendelor păcii temporare de după Războiul Rece sau ca urmare a unor
neînţelegeri la nivelul evoluţiilor internaţionale?
Să ne amintim ce declara fostul director al
CIA, George Tenet, despre liderul Al-Qaida, Osama Bin Laden:
prima informaţie pe care Agenţia a lansat-o în
Sinteza Prezidenţială Zilnică (P.D.B.), adresată preşedintelui american Bill
Clinton, la 4 decembrie 1998, cu trei ani înainte de 9/11, avea titlul Bin
Laden pregăteşte deturnarea de avioane civile americane şi alte atacuri.
Mă gândesc la faptul că factorii de decizie nu
răspund în legătură cu ceea ce se întâmplă cu informaţiile puse la dispoziţie
de serviciile de informaţii. Cooperarea inter-instituţională, răspunsul la
informaţiile serviciilor, crearea unui sistem de planificare comun trebuie să
devină o cutumă a securităţii europene (Consiliul European din iunie 2015 oferă
o astfel de oportunitate), dar şi asigurarea fondurilor necesare sprijinirii
acţiunilor. Prevenirea unui Război hibrid este mai importantă decât angajarea
în contracararea lui. Faza militară a Războiului hibrid din Ucraina va duce, în
final, la un conflict îngheţat cu consecinţele de rigoare pentru Kiev, dar şi
pentru comunitatea internaţională. Statele sunt vulnerabile atât timp cât
conceptul de Reformă a Serviciului de Securitate (SSR) nu este aplicat în
totalitatea lui, care include şi buna guvernare, controlul societăţii civile şi
aplicarea legii. UE a încorporat acest concept SSR în operaţiunile din Politica
de Apărarea şi Securitate Comună.
CUM TE APERI ÎNTR-UN ASEMENEA RĂZBOI?
Nu te poţi apăra cu tancurile împotriva
atacurilor şi nu poţi lansa rachete de croazieră pentru a opri propaganda
ostilă. Războiul hibrid sau non-liniar este, potrivit profesorului Mark
Galeotti, de la New York University, un război postmodern, nedeclarat în mod
oficial, dar purtat în permanenţă, cu mijloace militare şi non-militare, de la
operaţiuni sub acoperire la atacuri cibernetice şi chiar până la operaţiuni
masive de lobby. Tot ce am văzut în Ucraina este, de fapt, o vastă operaţiune
propagandistică îndreptată împotriva singurului adversar pe care l-a recunoscut
Rusia/URSS vreodată: Occidentul democratic. Dificultatea pentru Occident şi
pentru NATO – o alianţă concepută în secolul al XX-lea, în timpul Războiului
Rece, pentru a preveni o acţiune ostilă a unui inamic exterior teritoriului
statelor componente– este să se adapteze la aceste forme perverse de război ale
secolului al XXI-lea, dar şi să se modernizeze în structurile sale politice şi
militare.
Alexandru Grumaz
Sursa: m.adevarul.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu