FASCISMUL ISLAMIC
“Jihadul este o sarcină sfântă”
În numele fascismului islamic până în prezent,
aproximativ 270 de milioane de oameni au
fost uciși în toate cuceririle sale
În aproape 800 de ani de ocupație din Spania,
fascismul
islamic a ucis aproximativ 4 milioane de persoane
În timpul cuceririi nordului Indiei fascismul Islamic a
ucis 80 de milioane de oameni
În timpul cuceririi și 600 de ani de ocupație din Europa de
Sud-Est
fascismul Islamic a ucis aproximativ 6 milioane de persoane
De la prima sa apariție, în jurul anului 622, în Arabia,
fascismul islamic s-a răspândit până în prezent la aproape toate țările din
lume. El are o istorie neîntreruptă, doar de o scurtă pauză de 150 de ani, din
1822 (la sfârșitul a 400 de ani de ocupație Islamică în Grecia) până la
începutul imigrației în masă în Europa de Vest din 1972. Mulți cred că am fi
încă în această scurtă pauză. Dar numai patru regiuni de pe pământ – Estul
Chinei, Japonia, Europa de Est și America de Sud, cu excepția Guyana și Surinam
– poate fi descris ca liber de fascism islamic, azi.
Dinamica de expansiune a fascismului islamic a putut fi
doar parțial temperată și doar temporar. În Franța, în anul 732, de Charles Martel,
în Spania între 1469-1492 de Reconquista și în Sud-Estul Europei între anii
1529-1822 de Nicolae Zrinski, Ioan Sobieski și mai ales de către prințul Eugen.
În timpul cuceririi și aproape 800 de ani de ocupație din Spania, fascismul
islamic a ucis aproximativ 4 milioane de persoane, în timpul cuceririi nordului
Indiei aproximativ 80 de milioane de oameni în timpul cuceririi și 600 de ani
de ocupație din Europa de Sud-Est aproximativ
6 milioane de persoane.
“Jihadul este o
sarcină sfântă”, a scris în secolul XIV-lea Ibn Khaldun, politician, sociolog
și descendent al unei familii arabe, nobil din Al-Andalus, “din cauza
universalității misiunii islamice și obligația de a converti toată lumea la
islam fie prin persuasiune sau prin forță … Și Islamul trebuie să câștige
controlul, puterea asupra altor națiuni.”
În general, în numele fascismului islamic până în prezent,
aproximativ 270 de milioane de oameni au
fost uciși în toate cuceririle sale. Pentru a intimida, cucerirea se desfășoară
în cel mai posibil și crud obicei, practicând uciderea chinuitoare și lentă
prin tortură, lapidare și…tragerea în țeapă.
În Occident această marotă a fascismului islamic, a dus la
introducerea ca o cruzime de pedepsire a creștinilor de lumea musulmană, și
metodele de intimidare ale lui Vlad Țepeș aplicate otomanilor,
O invenție a fascismului islamic și practicată cu un
deosebit entuziasm este sugrumarea de gât, doar cât să nu moară. Principalele
artere ale creierului nu sunt afectate. Astfel, omul trăiește până la o
jumătate de oră deplin conștient, dar cu o durere cumplită și respiră prin
gâtul lăsat deschis. Atât de multă cruzime provocată nu s-a mai petrecut
niciodată în istoria omenirii, cu excepția, poate, a câtorva ani, în cazul care
fascismul islamic de astăzi într-o oarecare măsură își are rădăcini din nazism.
Cercetătorii ar trebui să discute urgent mai detaliat trecutul întunecat. În
cadrul multor mișcări fasciste care au fost în istorie, în campaniile armate
ale lui Xerxes, Alexandru, romanilor, mongolilor, Ivan cel Groaznic, a
Inchiziției, a arderii ”vrăjitoarelor”, canibalismul aztecilor, cucerirea
spaniolilor în America de Sud, Hitler, Pol Pot și Pinochet, fascismul islamic
ocupă o poziție proeminentă, pentru că el chiar a apreciat crimele individuale
și în masă crude ca o chestiune de parcurs, virtuoasă, eroică și nu mai puțin
onorabilă.
Deși cei mai importanti istorici occidentali și jurnaliștii
reclamă multe fascismului în istorie, fascismului islamic nu o fac, deoarece nu
există. Chiar și uciderea în masă, recenta experiență istorică a genocidului
turcesc asupra a 1,5 milioane de armeni din 1915, știre care nu s-a răspândit
și peste care s-a așezat un nor de tăcere.
În ciuda numeroaselor și repetatele atentate, bucurând și
sărbătorindu-se în întreaga lume islamică zile ca 9/11, ei neagă orice legătură
între atentatele teroriste și fascismul islamic. Acest lucru sugerează că, în
primul rând, pentru rolul său ca exponent al nazismului, pentru a păstra
majoritatății istoricilor igiena mentală personală și grija lor, la o distanță
considerabilă, iar în al doilea rând pentru actualitatea ei la momentul
prezent. Istoricilor, nu le convine să se frigă la degete pentru amenințările
extreme și permanente pentru ca stiu prea multe din trecut. Din 1980, se
observă, iar o accelerare a expansiunii fascismului islamic, deoarece cu
resursele biologice primitive și ale creșterii natalității, el se instalează în
masă in jurul vârstei de 40 de ani, în multe țări din întreaga lume și în
special în Europa. S-a dublat în cota sa din populația de aici, în intervale de
timp scurte de doar o dată la 10 ani.
În țările în care fascismul islamic este încă în
minoritate, dintotdeauna pare ca o “religie privată”, “pașnică”, “inofensivă”
și “moderată”, și nu poate fi recunoscută ca un descendent direct al
nazismului. În același timp, el nu apare în Occident, ca o structură politică
civilizată și democratică, ci de obicei în cercuri înalte și formează o
structură politică stabilă paralelă cu organele de conducere proprii, în
mass-media, imobiliare, patronate și justiție. Dar aceasta poate primi o
majoritate într-o țară, slăbită din punct de vedere economic și politic, în
care poate lua brusc în decurs de câteva săptămâni, cu structura sa paralelă
bine organizată, sub control întregul sistem politic.
Mulți jurnaliști occidentali nu pot detecta un fascism mai
extrem ca fascismul lui Hitler, pentru că ei văd în acesta din urmă vârful de
iceberg al fascismului. Prin urmare, fascismul islamic este în afara
orizontului lor de percepție. Datorită feedback-ului din gândirea lor strâmtă,
mass-media și istoricii acuza tocmai acele persoane care doresc să urmărească
cu atenție islamul, etichetându-i “populiști de dreapta”, “fasciști”,
“neo-naziști” și “dreapta radicală”. Dar, tocmai aceștia sunt mult mai anti-fasciști
decât ei înșiși, deoarece ei nu doresc doar o renaștere a fascismului lui
Hitler, de asemenea ei împotrivindu-se și fascismului islamic mult mai
monstruos.
Mai virulenți împotriva fascismului lui Hitler, mai
extremiști decât apreciază fascismul islamic, devine vizibil atunci când
raportul dintre cele două forme de fascism se confruntă cu evreii pentru
iudaismul, care nu încurajează niciun tip de fascism de 3500 de ani: pentru ca
o consideră (evident eronat) prima migrație din istoria omenirii și în mod
constant e subliniat de la Moise pana astazi un umanism, care este adevăratul
motiv pentru multe din persecuțiile evreilor de 2000 de ani. În timpul
fascismului lui Hitler s-au ucis evrei și în secret, dar fascismul islamic o
face în mod deschis și printr-o sărbătoare macabră. De asemenea, ei anunță
deschis și de-a dreptul fericiți să “arunce în mare” toți evreii.
În scopul de a slăbi structurile politice din Europa și ca
să reducă rata de reproducere a popoarelor indigene, de a reduce împotrivirea
contra fascismului islamic a economiei occidentale, baza economică pentru noua
generație și prin urmare, pentru dorintele copiilor în viitorul european, pe de
o parte, se menține un preț ridicat al petrolului, iar în cealaltă dimensiune,
provocându-se stres, și menținându-se instabilitate vis-a-vis de ajutorul de
pensii, de șomaj, prenatal sau a prestațiilor medicale. Dar, Europa inițial a
fost proiectată doar pentru propriile lor popoare și propriilor lor urmași,
niciodată pentru un aflux excesiv sau creșterea alarmantă de musulmani.
În corelație cu colapsul economic, de asemenea, se
descompune fiecare sistem politic deopotrivă. Intrușii din guvernele
occidentale, Uniunea Europeană și mass-media îi cunosc sau îi suspectează de 15
ani. Ei pozează în cetățeni europeni, dar interesul în prezent cât și în viitor
este să aibe totul sub control, și să acorde o atenție constantă în crearea de
posturi guvernamentale bine plătite, în mass-media și structura UE, creâd
relații neobservate și de a obține bani. Ajutorarea rudelor lor, grupurilor lor
și oficialilor de top islamici din Europa, de asemenea, devin intruși prin
binecunoscutul nepotism oriental, prezent și vizibil și în România.
Acești subordonați fac același lucru din nou, și tot așa
mai departe. Cum s-a ruinat timp de 400 de ani sistemul politic al ocupației
turcești din Grecia modernă. Ca urmare, există mai puțini oameni care lucrează
pentru avuția națională sau pentru a crea. În plus, antreprenorii, muncitorii
și fermierii sunt obligați să producă mai mult și mai repede, fiind ”șantajați”
prin creșterea impozitelor, să dea ultimatumuri salariților și în căutare
permanentă de personal.
În acest fel se slăbește mai repede economia Occidentului
și organismelor de ajutor social, OPEC având suficienți bani pentru structura
paralelă fascist-islamică de cercetare și să solicite simpatia populației
occidentale, sărăcite. Acest lucru poate duce la imigrări în masă și
răspândirea religiei fascismului islamic și dispuși la supunerea islamică tot
mai puternică.
Occidentul și în special Europa a autentificat într-un
fatal mecanism, fascismul islamic la criza petrolului din 1973 și care aparent
nu dă înapoi. Cultivarea ostilității de 45 ani, dintre Israel și oficialii UE
și promovarea binevoitorului Islam în Europa de către aproape toate mass-media
și politicieni, duce și mai adânc în haos.
Motivul cel mai elocvent pentru a renunța la termenul
“islamo-fascism” și termeni înrudiți, este că militantismul islamic cu adevărat
are un pedigree intelectual și ideologic legitim în gândirea islamică și
istorie. După cum am observat în altă parte :
Da, există versete ale toleranței în Coran: Sura (capitol)
al-Baqara: 256 spune: “nu trebuie să existe nici o constrângere în religie;”
Sura Al-Furqan: 65ff spune că ”Allah va ierta pe cei care se pocăiesc și fac
fapte bune”; și Surah al-Nisa 19: ‘poruncește bărbaților musulmani a oferi
financiar pentru soții și foste soții. Dar versete, cum ar fi acestea sunt,
fără îndoială, depășite de altele: Sura Anfal: 12ff și Sura Muhammad: 3 comanda
decapitarea necredincioșilor; Sura Al-Nisa: 34ff permite bătaia soțiilor cuiva
și în versetele 74ff și 94ff, promite o mare răsplată pentru cei care mor și
luptă pentru Allah; Sura Al-Ma’idah: 51 spune: “Credincioși, nu luați nici
evrei, nici creștini printre prietenii voștri.” Desigur, există secțiuni
violente în Biblie, sau, cel puțin, în ebraică Scripturi / Vechiul Testament
(Iosua și David au fost lideri militari sau mai mult cele religioase). Dar
nimeni nu neagă faptul că, mulți, atât musulmani și non-musulmani, neagă aceste
pasaje violente și misogine în Coran. Multe argumente pot fi aduse împotriva
acestor versete (acestea trebuie să fie contextualizate, ele sunt aplicabile
doar în acel moment, ele sunt metaforice, etc.), dar nu se poate spune că nu
există. Cineva care pur și simplu afirmă că “Coranul învață la pace”, evident,
nu a citit’o. Fără îndoială cei mai mulți musulmani nu citesc pasajele despre
decapitare ca un model pentru ziua de azi. Dar, la fel ca și unii creștini să
ia literalmente, de exemplu, porunca lui Hristos să se ocupe de șerpi veninoși
(Luca 10:19), unii musulmani să ia literalmente ordinul de a decapita
necredincioși. Dar practica acestora din urmă, este profund dăunătoare.
Desigur, istoria și nu doar textele sacre trebuie să fie
luate în considerare atunci când se studiază ideologii politice, chiar și cele
care sunt bazate pe religii. Și fără îndoială islamul moderat nu există. Un bun
exemplu istoric este Imperiul Otoman, care în timp ce promova jihadul ca război
sfânt, și-a petrecut ultimele câteva secole de existență luptând (dar în cele
din urmă a eșuat) să evolueze într-un stat modern. În sfera religioasă, tulpina
de misticism islamic cunoscut ca sufism, care de multe ori (dar nu întotdeauna)
a fost mai tolerant și mai puțin predispus, decât tulpinile care le are jihadul
în ideologia islamică. Au existat musulmani savant-activiști care au împărțit
lumea în Dar al-Islam , “lăcașul lui Islam,” și Dar al-Harb , “lăcașul de
război;” adică, necredincioși, care nu puteau aștepta nimic altceva, decât
cucerirea.
Visurile imperiale nu au început cu Petru, Hitler, sau
Bush. În timp ce, cei mai mulți musulmani moderni au abandonat acest aspect
violent, expansionist din gândirea islamică, alții, evident, nu l’au abandonat.
Pentru a pretinde altceva este pur și simplu o prostie. Și este periculos și
înșelător a folosi un termen care implică tendința agresivă a unor tulpini de
islam, care este occidental, mai degrabă decât indigen.
Pentru România rămâne fără răspuns întrebarea: ce tip de
Jihad îi este aplicat?
Organizația Cooperării Islamice
Organizația Cooperării Islamice (OCI) (Engleză:
Organisation of Islamic Cooperation, Arabă: منظمة التعاون الإسلامي ) cunoscută
și sub numele Organizației Conferinței Islamice (din 2007), este o organizație
internațională formată din 57 de state membre răspândite pe 4 continente, ceea
ce o face a doua organizație internațională ca mărime după Organizația
Națiunilor Unite (ONU). OCI are trei limbi oficiale: arabă, engleză și
franceză.
Organizația a fost întemeiată la summit-ul istoric de la
Rabat, Maroc (în 25 septembrie 1969), unul dintre factorii determinanți fiind
incendierea moscheii Al-Aqsa din Ierusalim. Inițial, OCI conținea doar 25 de
membri. În cei peste 40 de ani de existență s-a extins la 57 de state ce
reunesc peste 1,5 miliarde de persoane.
Misiune și obiective
Misiunea OCI este de a reprezenta si proteja interesele
lumii islamice, promovând totodată pacea în lume și armonia între state. În
acest sens, are strânse relații de cooperare cu ONU în peste zece arii de
activitate: pace și securitate internațională, dezvoltarea cercetării
științifice și tehnologiei, implementarea scopurilor dezvoltării internaționale
(Millennium Development Goals), protecție și asistență pentru refugiați,
drepturile omului, dezvoltarea resurselor umane, securitate alimentară și
agricultură, mediu, sănătate ș.a..
De asemenea, cooperează cu Liga Arabă (organizație
regională) în domenii economice, sociale, culturale și politice, cu scopul
dezvoltării intereselor comune ale statelor membre, luptei împotriva
discriminării, terorismului și exploatării, păstrarea suveranității urmând
principiile libertății, justiției, egalității și toleranței.
Conform Cartei, Organizația își propune să:
• sporească și să consolideze legăturile de fraternitate și
solidaritate dintre statele membre;
• protejeze interesele comune și să susțină cauzele
legitime ale statelor membre, precum și să coordoneze și să unească eforturile
statelor membre în vederea depășirii provocărilor ce apar în lumea islamică, în
particular, și comunitatea internațională, în general;
• respecte suveranitatea națională, independența și
integritatea teritorială a fiecărui stat membru, precum și să susțină neimplicarea
în politicile interne ale membrilor;
• asigure participarea activă a membrilor în stabilirea și
implementarea obiectivelor politice și economice globale pentru îndeplinirea
intereselor comune;
• reafirme sprijinirea drepturilor omului așa cum sunt stipulate
în Carta ONU privind Drepturile Omului și în dreptul internațional;
• întărească cooperarea economică și comercială dintre
statele islamice, cu scopul de a atinge o integrare în plan economic și
stabilirea unei Piețe Islamice (Islamic Common Market);
• depună eforturi în vederea dezvoltării sustenabile a
bunăstării pentru statele membre;
• protejeze adevărata imagine a Islamului, să combată
defăimarea Islamului și să încurajeze dialogurile inter-culturale și
inter-religioase;
• susțină dezvoltarea științifică și tehnologică, să
încurajeze cercetarea și cooperarea între statele membre în aceste domenii ș.a.
Structură
Summit-ul Islamic format din regii, respectiv șefii de stat
ai țărilor membre este autoritatea cea mai înaltă a Organizației. Acesta se
reunește din 3 în 3 ani pentru a delibera, adopta politici și pentru a discuta
toate dificultățile ce apar în realizarea obiectivelor și problemele cu care se
confruntă,în general statele membre și comunitatea islamică (Ummah). Consiliul
Miniștrilor de Externe se reunește o dată pe an pentru a determina modalitățile
de implementare a politicii generale a OCI. În cadrul lui sunt adoptate decizii
și rezoluții privind realizarea obiectivelor generale comune și sunt revizuite
deciziile adoptate anterior de către Consiliu. Secretariatul General este
organul executiv, căruia îi este încredințată implementarea deciziilor adoptate
de către structurile menționate mai sus. Sediul său se află în Jeddah, Arabia
Saudită. Acesta este condus de Secretarul General, care este ales de Consiliul
Miniștrilor de Externe pentru o perioadă de 5 ani, în acord cu principiile
distribuției geografice echitabile și șansei egale pentru toate statele membre.
În prezent, secretarul general este Ekmeleddin İhsanoğlu, din Turcia, începând
cu ianuarie 2005.
Viziunea asupra drepturilor omului
OCI a adoptat Declarația Drepturilor Omului în Islam de la
Cairo, toate drepturile și libertățile stipulate, conform articolului 24, fiind
subiectul Șaria. Deși au existat încercări de a o face adoptată și în cadrul
Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, acestea au întâmpinat critici
numeroase, inclusiv din partea grupurilor musulmane liberale. Criticii cei mai
duri susțin că acesta dorește să „manipuleze”, „să diminueze, dacă nu chiar să
elimine drepturile civile și politice protejate de către dreptul
internațional”și caută să „ocolească drepturile fundamentale ale egalității și
al libertății”. OCI a fost criticat și pentru că nu a discutat despre
tratamentele aplicate minorităților etnice din statele membre, precum
opresiunile suferite dekurzi în Siria, ahwazi în Iran, de hazari în Afganistan,
de populația baluchi în Pakistan, de 'Al-Akhdam' în Yemen sau de berberi în
Algeria.
Poziția față de terorism
În 1999, Organizația Cooperării Islamice a adoptat
Convenția OCI privind Combaterea Terorismului Internațional. Articolul 1 în
care este definit terorismul ca fiind „orice act de violență sau amenințare sau
intenție de a realiza planuri criminale cu scopul de a teroriza persoane sau
care reprezintă un pericol pentru viața, onoarea sau proprietatea lor,ocuparea
sau sechestrarea resurselor naționale sau a facilităților internaționale,sau
pentru stabilitatea și integritatea teritorială, unitatea politică sau
suveranitatea statelor independente”, este văzut de către Human Rights Watch
(HRW) ca fiind mult prea vag, lăsând riscul de a eticheta cu ușurință drept
acte teroriste și acțiuni pașnice. De asemenea, HRW este preocupat de
neîncadrarea în categoria actelor teroriste a acțiunilor statelor membre. În articolul
2 este susținută „lupta popoarelor , inclusiv lupta armată, împotriva ocupației
străine, agresiunii, colonialismului și a hegemoniei[...]” . În timpul unei
reuniuni în Malaezia în 2002, delegații OCI au respins orice asociere cu
terorismul a luptei palestinienilor împotriva Israelului. Poziția lor a fost
categorică: „Respingem orice încercare de a asocia terorismul cu lupta
poporului palestinian pentru a-și exercita dreptul inalienabil de a-și stabili
statul independent cu capitala la Al-Quds Al-Shrif (Ierusalim)”. La a 34-a
Conferință Islamică a Miniștrilor de Externe din mai 2007, membrii au stabilit
că islamofobia este cea mai teribilă formă de terorism.
Suspendarea Siriei
Statele membre au adoptat poziții divergente față de criza
siriană la summit-ul de la Mecca, Arabia Saudită din august 2012 , astfel încât
a existat propunerea excluderii Siria din OCI. Iranul s-a opus cu vehemență,
fiind aliat al regimului Assad și motivând că „Suspendarea unei țări nu ar
însemna o rezolvare a problemelor”. „Nu suntem în mod clar în favoarea
suspendării unei țări din OCI", a declarat Salehi, ministrul de externe
iranian adăugând că „o astfel de măsură nu ar fi conformă cu Carta OCI".
După o întreagă serie de dezbateri, participanții au căzut de acord asupra
„necesității de a se pune capăt imediat actelor de violență din Siria și de a
suspenda această țară din OCI", conform comunicatului final. Secretarul
general al OCI, Ekmeleddin İhsanoğlu , a calificat, într-o conferință de presă,
decizia adoptată ca „un mesaj puternic adresat de lumea musulmană regimului
sirian". „Această lumea nu mai poate accepta un regim care își masacrează
poporul”.
Statele care fac parte din Organizația Cooperării Islamice - OCI
Din această organizație fac parte: Afganistan (1969);
Albania (1992), Algeria (1969), Azerbaijan (1992), Bahrain (1972), Bangladesh
(1974), Benin (1983), Brunei (1984), Volta Superioară (1974), Camerun (1974),
Ciad (1969), Insule Comore (1974), Djibouti (1978), Egipt (1969), Gabon (1974),
Gambia (1974), Guinea (1969), Guinea Bissau (1974), Guyana (1998), Indonesia
(1969), Iran (1969), Irak (1975), Iordania (1969), Kazakhstan (1995), Kuweit
(1969), Kirkizia (1992), Liban (1969), Libia (1969), Malaezia (1969), Maldive
(1976), Mali (1969), Mauritania (1969), Maroc (1969), Mozambic (1994), Niger
(1969), Nigeria (1986), Oman (1972), Pakistan (1969), Qatar (1972), Arabia
Saudita (1969), Senegal (1969), Sierra Leone (1972), Somalia (1969), Sudan
(1969), Surinam (1996), Siria (1972), Tajikistan ( 1992), Togo (1997), Tunisia
(1969), Turcia (1969), Turkmenistan (1992), Uganda (1974), Emiratele Arabe
Unite (1972), Uzbekistan (1996), Yemen (1969), Cote d’Ivoire (2001).
State aflate sub observația directă a Organizației Cooperării Islamice - OCI
Bosnia și Herțegovina din 1994, Republica Centrală Africană
din 1997, Thailanda din 1998, Federația REusă din 2005, Cipru din 1979.
Surse: welt.de historynewsnetwork.org, arouet8.com, youtube.com, thraxusares.wordpress.com, ro.wikipedia.org,
islammexico.net
Comentarii
Trimiteți un comentariu