Politicieni și nu numai, care refuză să fie personaje pozitive: Andrei Pleșu

De 25 de ani spațiul public este otrăvit de părerile “maestrului” Andrei Pleșu. După ce a pupat cu smerenie mânuța președintelui infractor, Traian Băsescu, a început să se ia de  politicienii care îl incomodau. Pe Băsescu l-a supărat și acesta s-a răzbunat. Comentariile lui Andrei Pleșu nu au fost făcute  cu un limbaj ales, ci cu un limbaj de mahala. Pe lângă faptul că Andrei Pleșu crede că numai el are dreptul să aibă păreri politice, iar alții nu, după cum a demonstrat cu atacul împotriva actorului Radu Beligan, fiindcă nu a primit niciun post în actualul guvern atacă furibund pe Victor Ponta. Și ar fi mai multe de spus despre acest om de cultură, de la care te aștepți să aibă gesturi pline de înțelepciune, nu de alta, dar împreună cu Gabriel Liicieanu l-au turnat la Securitate pe filosoful Constantin Noica. Dar să lăsăm pe alții să spună ce părere au despre un așazis vârf în cultura română contemporană.

“Am scăpat de dracu’ şi am dat peste fra’suDaca tot circulă pe net părerile lui Pleșu despre ,,orice’’ să citim și părerile altora despre Pleșu.Ca ,,românul imparţial’’ !!

 Motto:

Important bărbat — bărbat serios.

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale… Dacă nu e încă în Academie, are să fie. E un exemplar de lux din galeria moftangiilor români şi costă scump.

Ion-Luca Caragiale, “Savantul”

Cum se schimbă “locatarul” de la “Cotroceni”, cum dau năvală “abonaţii” la funcţii de reprezentare. Lazăr Comănescu, Mihnea Motoc, Mihai Răzvan Ungureanu, George Maior şi alţii ca ei sunt colegi într-o gaşcă pe care Mircea Geoană ar numi-o “Indispensabilii”. Cu toţii fac parte din aceeaşi “companie”, poartă aceeaşi uniformă şi sunt conduşi de aceiaşi gradaţi. Băsescu a trimis la misiunile din străinătate ale României în special “ofiţeri”. Iohannis continuă pe aceeaşi cale, dar încearcă să dea impresia unei schimbări propunând şi intelectuali. Deocamdată, am reuşit să scăpăm de Mihai Răzvan Ungureanu, care a făcut un pas înapoi şi se mulţumeşte să stea în umbra preşedintelui. Aşteaptă acolo discret ca să uite lumea de el şi să se poată lansa în cine ştie ce “misiune”.

S-a zvonit că pentru postul de ambasador la Paris s-ar pregăti Andrei Pleşu. Chiar mă gândeam cum de stă aşa, săracu’ “fără coledz”. De mai bine de douăzeci şi cinci de ani, nu a scăpat nici o administraţie de dreapta sau de stânga fără ca domnul Pleşu să nu ocupe o funcţie de demnitar. Poate că ăsta a fost scopul lui în viaţă? De aceea a intrat în rândurile Partidului Comunist Român la frageda vârstă de 19 ani, ca să parvină? Nu cred că din convingere, pentru că, după decembrie 1989, s-a declarat un aprig duşman al comunismului. Nu are nici măcar “simpatii” de stânga. Cu o singură excepţie: Ion Iliescu. Fiindcă, oricât ar nega, Andrei Pleşu a ajuns ministrul Culturii în guvernul Consiliului Frontului Salvării Naţionale deoarece figura în agenda lui Iliescu. Oricât ar nega, eu ştiu precis că a fost vizitat de conspiratorii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu pe vremea când era în “dizgraţie”, “sechestrat” la Casa de Creaţie din Tescani cu puţin timp înainte de Marea Îmbulzeală de la sfârşitul anului 1989. În perioada 23-26 decembrie, pe când erau “vânaţi” prin Bucureşti de “terorişti”, Iliescu şi Brucan s-au ascuns acasă la arhitectul Ascanio Damian, într-o vilă de pe Strada Paris unde locuia şi locuieşte chiar Andrei Pleşu. Ce coincidenţă!

Ca ministru al Culturii, Andrei Pleşu s-a achitat de misiunea încredinţată tăind cota de hârtie destinată ziarelor Opoziţiei. În timpul primei mineriade din iunie1990, a rămas la post, scriind apeluri la “uniune naţională.” Printre picături şi-a împroprietărit prietenul cu o întreprindere de stat, “Editura Politică”. Ce bine e să semnezi decrete şi să nu te ia nimeni la întrebări! Aşa a devenit Gabriel Liiceanu patronul editurii rebotezate “Humanitas” şi nu a mai avut nevoie de nici o sinecură... Importanţi reprezentanţi ai societăţii civile, membrii fondatori ai Grupului de Monolog Social, Andrei Pleşu şi prietenii lui s-au autointitulat “elite”. În ianuarie 1990, când m-am întors acasă de la New York, pentru români “elite” erau pliculeţele de cafea, primele care s-au găsit pe piaţă, înlocuind “nechezolul” ceauşist…

Din 1997, Andrei Pleşu a devenit ministru de Externe în guvernul Convenţiei Democrate. Între timp însă apucase să pună de o fundaţie, “Noua Europă”, care o ducea cam prost cu banii. Ministrul Pleşu — şi preşedintele fundaţiei în acelaşi timp — nu s-a sfiit să accepte o donaţie de vreun milion de Deutsche Mark de la Volkswagen. Asta se întâmpla prin 1999, pe când Pleşu se bucura că “Îngerii” săi din NATO bombardau Belgradul după ce au survolat România…

Când a revenit Ion Iliescu la putere, în anul 2000, Andrei Pleşu a rămas tot demnitar, secretar de stat cu rang de ministru la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Multe dosare a studiat dumnealui albind sau, dimpotrivă, aruncând oprobriul ruşinii colaborării cu poliţia politică asupra cui a dorit. Nu s-a “ocupat” însă nimeni de dosarul dumnealui deşi chiar el recunoştea candid, în scrisorile pe care i le trimitea dictatorului Nicolae Ceausescu, că “i-a spus şi tovarăşului [Vasile] Mălureanu” securistul de serviciu pe lângă uniunile de creaţie… Şi nici pe doamna Pleşu, racolată de Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii cu numele conspirativ “Maria”, nu a deranjat-o nimeni din funcţia pe care o deţinea la Institutul Cultural Român…

Apropo de ICR. După ce l-a dat afară de la Cotroceni Băsescu — pentru că intra în camere fără să bată la uşă —, Andrei Pleşu s-a întors către amicul său H.-R. Patapievici pentru un ban de la bugetul ţării. Pe vremea când eram vicepreşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului în legislatura 2004-2008, am încercat să aflu ce se întâmplă cu fondurile de care dispunea ICR pentru promovarea culturii româneşti. N-am reuşit decât să stârnesc un roi de viespi furibunde pentru că am îndrăznit să cer demisia domnului Patapievici. Exemplificam, atunci, modul în care se cheltuiesc banii de ICR cu editarea la Paris, în 2007 — de către prestigioasa “Somogy” —, a lucrării de doctorat scrise de domnul Andrei Pleşu în 1987. Cartea a costat vreo 30.000 de euro, nu a existat în librăriile din Franţa şi nici nu a fost înregistrată la BnF (Biblioteca naţională a Franţei). Probabil că a “distribuit-o” domnul Pleşu ca pe cărţile de vizită…

Cartea aceasta şi-o trece cu mândrie în CV alături de ordinele şi decoraţiile pe care le-a primit. Le colecţionează pe cele străine fiindcă sunt prestigioase, iar pe cele româneşti pentru că e pragmatic. Un prieten, care a fost martor la ceremonia decorării lui de către preşedintele Constantinescu, l-a auzit pe Andrei Pleşu întrebând ce “beneficii” îi va aduce această “onoare”. Răspunsul nu prea i-a convenit. Fiind un ipohondru, s-a cam îngălbenit când Constantinescu i-a răspuns sec: “Un loc de veci şi trei salve de puşcă la înmormântare!”. Nici cu Legiunea de Onoare nu prea are noroc. Zilele trecute se plângea că e coleg de titlu cu Sorin Oprescu. Îl numea cu dispreţ, reproşând franţujilor că “e păcat să expună deriziunii un însemn somptuos, cu peste două sute de ani de istorie în spate”. A uitat însă să-l pomenească şi pe generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, torţionarul ceauşist, cavaler şi el al ordinului instituit de Napoleon Bonaparte! Oricât de elitist, Andrei Pleşu mărturiseşte că ar fi putut să refuze Legiunea de Onoare. “Dar cui i-ar fi folosit acest gest?” se întreabă tot dumnealui.

Theodor Pallady, un aristocrat adevărat, a refuzat-o de trei ori: “Eu nu admit nimănui să-şi permită să mă decoreze!”, îi spunea genialul pictor lui Ionel Jianu.

Andrei Pleşu acceptă decoraţiile ţării noastre, ocupă posturi de demnitar mâncând cu o poftă pantagruelică banii românilor, dar asta nu-l împiedică să-i privească de sus, dispreţuitor. Înjură băşcălios românismul cum numai minoritarii şi străinii se încumetă să o facă:

“Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă.

Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă.

În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră…”

Asta scria Pleşu în 2007, exact când păpa bani de la buget, publicându-şi cartea la Paris. Să subînţelegem însă că dumnealui e diferit, este excepţia care confirmă regula? E drept că amicul Patapievici l-a depăşit cu celebrele sale “…radiografia Plaiului Mioritic e ca a fecalei…” şi “Eminescu este scheletul din dulapul nostru”.

De câtva timp, Andrei Pleşu se plânge de proasta calitate a românilor aleşi să-l reprezinte în faţa Europei şi a lumii. Câtă dreptate are! Dar cât e de subiectiv… Îmi amintesc cum făcea tandem, prin 1996, cu prim-ministrul Victor Ciorbea. Vizual m-a şocat această pereche. Se “potrivea” cu imaginile orfanilor legaţi de calorifere, bălăbănindu-se şi izbindu-se cu capul de pereţi. Cei doi miniştri completau involuntar imaginea unei Românii populate de handicapaţi…

Andrei Pleşu a negat vehement zvonul apărut în presă: nu l-a contactat nimeni şi el va refuza să plece ambasador la Paris. (A mai fost cineva care a spus că nu a fost contactat pentru postul de ambasador la Berlin şi acum aşteaptă să fie audiat de Comisiile pentru Politică Externă ale Parlamentului…) Chiar aşa! Ambasador la Paris e o demnitate subalternă după ce ai fost ministru de Externe. Domnul Pleşu are de scris cărţi… Vrea să ne delecteze cu exprimări de genul "la curbă şinile trosnesc…". Francezii numesc aceste jocuri de cuvinte "contrepètries". Citez din articolul lui Pleşu de pe blogul "Adevărul": "n-aş mai îndrăzni să scot caPUL LA lumină" sau "…lista perplexităţilor se amplifiCĂ. CĂlin Popescu Tăriceanu…". M-am amuzat descoperind în "comunicatul" de dezminţire o greşeală pe care o fac multe persoane publice în România: politicieni, artişti, vedete de televiziune, sportivi etc. obişnuiesc să repete injuriile care li se aruncă în cap. Astfel, deşi e posibil ca textele defăimătoare să fi trecut neobservate, domnul Pleşu se face purtătorul de cuvânt al celor care "l-au înjurat", înşirând toate "calificativele". Citez din nou: "omul tuturor regimurilor, sinecurist lacom, pupincurist lucrativ, nesătul consumator de ecleruri, băsist nevindecabil, străin de ţară, mason, ţigan, lichea, bătrân, gras, pofticios, nulitate umflată, veşnic aspirant la titluri, putere şi privilegii".

Pentru că în România se întâmplă foarte rar să iasă fum fără foc, îmi permit şi eu să fac o sugestie: domnule preşedinte Iohannis, dacă tot doriţi să trimiteţi cărturari la ambasade, de ce nu îl preferaţi pe Răzvan Theodorescu? A fost şi el ministru al Culturii, e istoric şi critic de artă, membru al Academiei Române şi vorbeşte franţuzeşte ca un parizian. Sau pe Eugen Simion, critic literar, fost preşedinte al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Franceze şi cavaler al Legiunii de Onoare. În plus, spre deosebire de această gaşcă de închipuiţi, de indispensabili din care face parte şi Pleşu, Eugen Simion se mândreşte cu Mihai Eminescu, a îngrijit o ediţie a manuscriselor marelui poet. Sau poate tocmai din acest motiv nu este bun să fie ambasadorul nostru? Pentru că iubeşte ceea ce este românesc?”

EUGEN MIHĂESCU

Sursa: cotidianul.ro

 “Adevărata identitate a lui Andrei Pleșu  

Cand domnul Andrei Pleșu a defectat exprimându-și unele critici la adresa Președintelui Traian Băsescu, acesta a ripostat în stilul cunoscut. L-a amenințat pe Pleșu că va spune el ceea ce știe. Evident, ne-am gândit că dezvăluirile lui Traian Băsescu s-ar fi putut referi la unele momente necunoscute opiniei publice, legate de prestația lui Andrei Pleșu la Cotroceni, în calitate de consilier prezidențial. Dar nu s-a întâmplat așa.

S-a întamplat altfel. Andrei Pleșu a ripostat la rândul lui, e adevărat o singură dată, după care a pus batista pe țambal. Înfuriat la culme, Președintele Traian Băsescu a reacționat, onorându-și angajamentul. Într-un mod neobișnuit. Răzbunându-se nu pe Pleșu, ci pe soția acestuia. Pe doamna Catrinel Pleșu. În calitate de președinte CSAT, el a cerut, din motive de ranchiună personală, desecretizarea dosarului Grupului Pleșu, de la Serviciul de Informații Externe. Și astfel a ieșit la iveală că doamna Catrinel Pleșu, de la 19 ani, lucrează pentru Securitate. Problema este că ea a fost convinsă că niciodată dosarul soților Pleșu și a grupului din care făceau parte nu va fi desecretizat. De aceea, a semnat în fals că nu a colaborat cu Securitatea, atunci când a primit funcția de director ICR. La fel cum și Andrei Pleșu semnase, tot în fals, că nu a fost membru al Partidului Comunist, când el, în realitate, condusese o organizație PCR.

Desecretizându-se dosarul de la SIE, este iminentă și devoalarea rolului jucat de Andrei Pleșu, alături de soția lui și de alții, încă de la 19 ani, în angrenajul Serviciului de Informații Externe.

Până când, probabil, ca de obicei prin intermediul lui Victor Roncea, Președintele României ne va lumina asupra rolului jucat de Andrei Pleșu, voi prezenta fragmente dintr-o lucrare extrem de importantă, intitulată “Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, lansată de Editura Compania și semnată de Aurel I. Rogojan.

Înainte, însă, de a intra în detalii, voi relata o istorie care pare halucinantă, dar nu e. Ea a debutat în momentul în care filozoful Noica a început să-și pună în aplicare proiectul de a crea un fel de școală informală la Păltiniș înconjurându-se de mai mulți tineri intelectuali. Așa cum se va vedea, Noica era de mult timp agent al serviciului secret britanic. În anii de destindere, în anii in care Nicolae Ceaușescu încerca să-și construiască imaginea unui disident al lagărului socialist, în opoziție față de Moscova, Securitatea română, respectiv Direcția de Informații Externe, a montat un scenariu îndrăzneț în colaborare cu serviciul secret britanic. El viza legendarea unor tineri intelectuali drept independenți sau chiar disidenți și plantarea acestora în cercuri influente din Occident, unde urmau să devină un fel de avocați ai noii Românii. De fapt, aceștia au fost pregătiți și instruiți pentru a deveni agenți de influență cât se poate de credibili în favoarea puterii comuniste de la București. Fragmentele pe care le publicăm din lucrarea lui Aurel I. Rogojan oferă unele detalii legate de această operațiune extrem de complexă.

Cine este Aurel I. Rogojan?

Pentru a raspunde acestei  întrebări reproducem ad litteram scurta sa biografie, prezentata în lucrarea “Fereastra serviciilor secrete”. Se va vedea că acesta a fost un înalt ofițer al Securității române, aflat mult timp în epicentrul celor mai importante operații. Și asta s-a întamplat până în anul 2006. Experiența sa acoperă, așadar, o perioadă de 36 de ani de muncă. De aceea, informațiile pe care Aurel I. Rogojan le furnizează trebuie să se bucure de credibilitate. Cu atât mai mult cu cât de la apariția acestei lucrări și până în prezent Andrei Pleșu nu a dezmințit niciodată detaliile atât de stânjenitoare legate de persoana sa.

Postăm biografia și apoi un scurt fragment din cartea sa.

“Aurel I. Rogojan (născut în 1949 la Incești, Ceica, în județul Bihor) și-a consacrat întreaga carieră școlii naționale de informații pentru securitate națională. Șef de promoție al Școlii militare de ofițeri activi a Consiliului Securității Statului, cu specializarea în contraspionaj (1970), și absolvent al Facultății de Drept din București (1973), a făcut și studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie și management politico-administrativ. Activitatea profesională și-a început-o în 1970 la Securitatea Municipiului București.

Între 1977 și 1985 a fost șeful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 și 2006, în cadrul Serviciului Român de Informații, s-a ocupat de reglementarea și planificarea activității de informații, a predat în instituții de profil și a asigurat, din posturi de mare răspundere, managementul resurselor informaționale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 și 2006.

Pe lângă articole, interviuri și conferințe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de « informații clasificate », precum și volumul “1989, Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor: Servicii secrete străine. Retrospectiva și actualitate. Interferențe în spațiul românesc – împreună cu Marian Ureche (vol. 1 și 2, Editura Paco, Bucuresti, 1999-2000); împreună cu Traian-Valentin Poncea, Servicii secrete din Ungaria (Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2003), Spionajul ungar în România (Editura Elion, București, 2007), Istorie, geopolitică și spionaj în Balcanii de Vest (Editura Proema, Baia Mare, 2009).”

Scoala de la Paltinis

Repreducem un fragment din cartea lui Aurel I. Rogojan.

“Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 și 50 de nume. Constantă, importantă și, cel mai adesea, fără martori a fost prezența în preajma lui Noica a doi dintre aceștia : Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. La Păltiniș se organizau periodic și seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puțin constant, de (în ordine alfabetică) : Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Guțu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Șerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichița, Alexandru Surdu, Mihai Șora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.

Noica credea sincer că, dacă va reuși să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societății și va « schimba la față România ». Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său, i s-au avut în vedere profilul moral și convingerile filosofice, efectele directe în evoluții social-politice cu sens și semnificații istorice. Cam așa lucra spionajul politic strategic în epoca Razboiului Rece. E bine de știut că atât Noica, cât și alte mari personalități nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic și necesar, potrivit convingerilor lor.

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioadă – și-au sporit frecvența vizitelor la « Vila 23 » atunci când Noica le-a pus în evidență posibilitățile sale de a-i sprijini să obțină burse de studii în Occident. Lunar, la sfârșit de săptămână, îi duceau alimente, presă, vești. În mansarda rezervată filosofului sau în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeurile lui Noica pe teme aparent întâmplătoare și se legau dialoguri. Noica le punea probleme filosofice și le evalua opiniile. Andrei Pleșu era discipolul ascultător și silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneț, uneori chiar ușor impertinent, ceea ce iscă și contradicții.”

Sursa: CorectNews, sroscas.ro

 “Gabriel Andreescu a câștigat la CEDO 

după ce a afirmat că Andrei Pleșu a colaborat cu Securitatea.

Pleșu se afla pe lista “Voci curate” a Civic Media remisă CNSAS în urmă cu patru ani.

Gabriel Andreescu, membru fondator al Comitetului Helsinki Român […] – a câştigat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ]n cazul procesului s[u cu Andrei Ple;u, fost membru al Colegiului CNSAS. Așadar Guvernul trebuie să-i plătească acum 10.000 de euro pentru că i s-a încălcat dreptul la exprimare şi la un proces echitabil. Andreescu a promovat, în România, adoptarea legii privind accesul la propriul dosar întocmit de Securitate, potrivit deciziei publicate pe site-ul CEDO.

În iunie 2000, reclamantul a cerut Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să-i arate propriul dosar, iar în luna septembrie a aceluiaşi an a cerut informaţii privind colaborarea unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea, informează Cotidianul.ro.

Judecătorii CEDO au constatat că Andreescu nu a primit răspuns la niciuna din solicitări

Totodată, în 20 februarie 2001, Gabriel Andreescu a participat la o conferinţă de presă în cadrul căreia s-a referit la relaţiile unui membru CNSAS, Andrei Pleşu, cu Securitatea şi instituţiile regimului comunist. El a precizat că Pleşu a colaborat cu Securitatea şi a acceptat unele funcţii înalte în primele guverne formate după 1989. De altfel, Andrei Pleşu nu şi-a clarificat, nici până în prezent, relaţiile cu Securitatea la fel cum Mircea Dinescu nu si-a lămurit-o pe cea cu alte servicii secrete, din spațiul sovietic. Rolul celor doi prin arhivele CNSAS, un “filosof” – în prezent angajat al oligarhului filo-rus Dinu Patriciu – si un fost poet și “savant”, declarat incompatibil de către ANI dar premiat de Moscova, ambii foști activiști ai PCR, pare acum, după decizia CEDO, mult mai clar.

Andreescu a apreciat că aceste informaţii ridică unele dileme morale în ceea ce priveşte alăturarea lui Pleşu cu CNSAS şi că astfel se explică reticenţa acestuia în demascarea poliţiei politice din timpul regimului comunist.

Andrei Pleşu a făcut plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă şi defăimare, el fiind achitat de prima instanţă. În urma recursului, însă, Andreescu a fost amendat cu cinci milioane de lei vechi, iar Pleşu a câştigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei vechi din partea acestuia. Gabriel Andreescu spune că instanţa care l-a condamnat a luat hotărârea în lipsa unor dovezi în audieri, după ce el fusese achitat de un tribunal de primă instanţă. Cei şapte judecători ai CEDO, reexaminând elementele acuzaţiei de defăimare, au ajuns la concluzia că decizia Curţii de Apel, în absenţa mărturiei lui Gabriel Andreescu, nu a fost corectă. Curtea de primă instanţă dăduse o altă soluţie şi îl achitase pe acesta.

Instanţa românească ar fi trebuit să ia în calcul şi contextul în care s-au întâmplat faptele, se spune în sentinţa CEDO, respectiv faptul că Gabriel Andreescu a cerut clarificări privind integritatea morală a membrilor CNSAS, o instituţie al cărei scop era chiar acela de a demasca foştii colaboratori ai Securităţii, transmite Radio Romania Actualitati. Gabriel Andreescu a intentat proces statului român la CEDO în anul 2002. El a invocat încălcarea articolului 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la liberă exprimare şi a articolului 6, referitor la un proces echitabil.

Magistraţii CEDO i-au dat reclamantului câştig de cauză[…] condamnând statul român la plata a 10.000 de euro, dintre care 3.500 de euro daune materiale, 5.000 de euro despăgubiri morale şi peste 1.100 de euro pentru cheltuieli de judecată.”

Sursa: roncea.ro

Concluzii

Cine are rahat în gură să o țină închisă, pentru a nu desconspira mirosul!