Jaful sovietic






„Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!“


(23 August 1944) 

 

Jaful sovietic

Nu doar o dată, istoricii noştri şi istorici occidentali, mai puţin cei sovietici, au considerat
că efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o
înfrângere mai severă decât cea de la Stalingrad. Perfect adevărat, din punctul acesta de
vedere nu este nimic de obiectat. Numai că, în conformitate cu statisticile Marelui Stat
Major, acelaşi eveniment a provocat şi Armatei Române pierderi în oameni şi material
militar considerabil mai mari decât cele pe care le îndurase în bătălia din Cotul Donului,
parte integrantă din ansamblul operaţiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea
statistică şi, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparaţiile de rigoare. De la 1
noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntări cu sovieticii de pe
frontul din Cotul Donului, Armata română a înregistrat 353 ofiţeri, 203 subofiţeri şi 6680
soldaţi morţi în luptă, 994 ofiţeri, 582 subofiţeri şi 30175 soldaţi răniţi în luptă şi 1829
ofiţeri, 1567 subofiţeri şi 66959 soldaţi dispăruţi, în marea lor majoritate căzuţi în
prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romîne din perioada 1
iunie - 31 august 1944, cu precizarea că între 1 iunie şi 19 august, data declanşării
ofensivei sovietice, frontul din Moldova şi Basarabia de Sud a fost staţionar şi nu s-au
purtat lupte cât de cât semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi
însumând 509 ofiţeri, 472 subofiţeri şi 10262 soldaţi morţi, 1255 ofiţeri, 993 subofiţeri şi
33317 soldaţi răniţi şi 2628 ofiţeri, 2817 subofiţeri şi 171243 soldaţi dispăruţi, în mare
majoritate capturaţi de sovietici după ce regele proclamase la radio un armistiţiu
inexistent. După cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august
1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, dacă nu chiar duble.
Oricum diferenţele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanţă numai
pentru politicienii iresponsabili, care îşi închipuie că aşa se face istorie: batjocorind, prin
aruncarea lor în neant, zeci şi zeci de mii de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi ai unei naţiuni.
[...]
Rămâne să ştim şi ce s-a întâmplat în această ţară nenorocită din momentul în care
comuniştii au început să urle ca nebunii pe străzi: „Stalin şi poporul rus libertate ne-au
adus!”, şi asta în timp ce sovieticii jefuiau România din temelii. La aceste jafuri
apocaliptice istoriografia comunistă s-a referit cu o extremă parcimonie, destul de târziu,
prin anii ’70 şi ’80. A avut totuşi bunul simţ să nu le justifice. În schimb, la numai o
jumătate de veac de la petrecerea faptelor, în 1949, s-a insinuat cu nedemnitate în
postura de avocat al ruşilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al
Romei la Bucureşti din 1941 până în 1946. În memoriile sale, intitulate "Colloqui con due
dittatori", acesta s-a grăbit să explice distrugerile şi jafurile comise în România de ruşi prin
distrugerile şi jafurile pe care le-ar fi săvârşit Armata Română în teritoriile ocupate din
Rusia. Penibila explicaţie, fabricată de un om incapabil să ţină seama de realităţi! În
retragerea lor în adâncimea propriului teritoriu, ca şi în vremea invaziei lui Napoleon,
armatele ruse practicaseră tactica pământului pârjolit. Când germanii, românii şi italienii
au reuşit să ajungă la faţa locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la
pământ. Iar din sărăcia mujicului rus, cu toata bunăvoinţa, nu se putea jefui nimic. Ca să
nu mai vorbim şi de faptul că literatura istorică a învingătorilor din al doilea razboi
mondial, în mod sistematic, s-a obstinat să asimileze cu jaful capturile de război legale,
privind depozitele de muniţii şi subzistenţe, bunurile şi armamentul abandonat pe
câmpul de luptă, aparţinând Armatei sovietice. Cum după orice război, istoria este scrisă
de învingători, n-am avut încotro şi am fost nevoiţi să ne supunem verdictelor lor. Astăzi,
din fericire, putem discuta şi altfel despre aceste verdicte.
Întârzierea deliberată cu aproape trei săptămâni a semnării aşa-zisei Convenţii de
Armistiţiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocată de ruşi cu intenţia clară de a
oferi militarilor ei o plajă de timp cu statut incert şi ambiguu, pentru a putea jefui în voie
una din cele mai bogate ţări ale Europei. Nu trebuie să uităm că, vreme de aproape cinci
ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea
război mondial, Romania ţinuse în spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol şi ulei
mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne şi peşte, cu tutun etc., primind în
contrapartidă maşini agricole, arme şi în jur de 45 de vagoane de aur. Şi asta în condiţiile
în care situaţia alimentară a ţarii, în toţi anii campaniei din est, a fost literalmente
înfloritoare faţă de cea a întregului continent. Cu alte cuvinte, aici, în România,
într-adevăr, se putea jefui din gros. Şi primele ordonanţe emise de comandamentele ruse
au impus populaţiei predarea aparatelor de radio, care au fost aşezate sub pază sovietică.
Prin asta s-au împuşcat doi iepuri: în primul rând, cetăţenii români erau izolaţi de restul
lumii civilizate. La a doua mişcare, toate aceste aparate au fost transportate în Uniunea
Sovietică, fiind considerate capturi de război, deşi erau bunuri particulare.
Jafurile întreprinse de militarii sovietici din iniţiativa personală şi pe cont propriu,
niciodată sancţionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe români,
deseori frizând nebunia. Confiscau în neştire automobile particulare şi ale statului – au
furat până şi maşina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcată în faţa Ministerului de
Interne – şi, pentru că nu ştiau să conducă, le faceau ţăndări, izbindu-le în primul
obstacol din cale. În cazul când reuşeau să depăşească primul impact, ajungeau la
momentul când se epuiza benzina din rezervoare şi atunci automobilele erau abandonate
şi împinse de regulă într-o râpă, unde se făceau praf. Furau sub ameninţarea armei cai
din gospodăriile ţărăneşti şi-i călăreau până când se toceau potcoavele bietelor animale, şi
când acestea începeau să şchioapete, băteau caii cu violenţă pe crupă, îi izgoneau din
coloane şi-i lăsau de izbelişte. În primii ani de după război, pădurile din Muntenia şi din
Oltenia erau pline de cai nebuni, alienaţi de durerea atroce din copitele neîngrijite. Să nu
fi ştiut ruşii că un cal se mai duce din când în când pe la potcovar, că mai are nevoie şi de
o furcă de fân, şi de un pumn de grăunţe?
Caii, mai ales caii îi fascinau pe sovietici şi cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei
Cislău, unde se aflau hergheliile de prăsilă ale armatei. Începand cu 1 septembrie 1944,
în trecere prin localitate, diverşi militari ai armatei de ocupaţie au jefuit garnizoana de
armăsarii şi iepele de reproducţie şi chiar de cabalinele tinere, de un an şi jumătate sau
doi, nededate la călărie, sub pretextul că se grăbesc să cucerească Berlinul, ca şi cum
Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au
călărit armăsarii, iepele, mânjii până la totala epuizare, nu le-au lasat nici un răgaz de
odihnă, nu i-au hranit, abandonându-i înfometaţi prin satele de jur-împrejur, unde au fost
salvaţi de ţărani şi recuperaţi mai târziu de personalul hergheliilor de la Cislău. Dacă
sălbăticia cu care erau trataţi oamenii putea fi oarecum explicabilă, românii se aflau de
trei ani în război cu Rusia şi resentimentele trec foarte greu, sălbăticia cu care tratau
sovieticii nişte animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea înţelege de unde
venea şi ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru că ţărani nu pareau să fie şi nici
orăşeni. Părea că vin direct din nişte caverne din vârstele ancestrale ale umanităţii.
Uneori, hoţiile ruşilor se derulau la un nivel de meschinărie greu de imaginat. Iată ce s-a
întâmplat în seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Călăraşi. La ora 21.30, în holul
Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brăilean sosit acolo cu treburi, a fost
jefuit de ceas de un ofiţer şi trei soldaţi ruşi. La ora 22.30, alţi trei soldaţşi ruşi au intrat
prin efracţie în frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 şi i-au furat patru
brice, două foarfece, trei maşini de tuns şi 2000 lei. În sfârşit, la ora 23.00, doi soldaţi
ruşi au intrat prin forţă în casa lui Enciu Mavrodin din cartierul gării şi, cu revolverele în
mână, l-au deposedat de o faţă de masă şi de un borcan cu dulceaţă. Asta pentru că n-au
mai găsit altceva. Alţi oştasi ai aşa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau între timp în alte
locuinţe din Călăraşi, spărgeau toate mobilele, spre a-şi arăta muşchii, cerându-le apoi
proprietarilor rachiu şi femei. Cu toate că proprietarii în speţă nu erau patroni de
bordeluri, ci nişte gospodari ca toţi gospodarii din România. Să  fim înţeleşi, aici nu era
vorba despre cazuri întâmplătoare şi izolate, ci despre acţiuni multiplicate în zeci şi zeci
de mii de ipostaze, la scara întregului teritoriu al ţării. Abuzurile fiind încurajate deschis
de la cele mai înalte eşaloane ale conducerii armatei de ocupaţie. Nu întâmplător,
autorităţile militare sovietice au negat sistematic că faptele raportate de autorităţile
româneşti ar fi fost comise de soldaţi ruşi şi le-au impus să precizeze, şi în documentele
interne, şi în comunicatele de presă, destinate opiniei publice, că nu era vorba despre
soldaţi ruşi, ci despre „indivizi necunoscuţi, îmbrăcaţi în uniforme militare sovietice
furate“.
Întrucât existenţa de toată ziua a oamenilor curgea înainte şi nu putea fi ţinută în loc de
război, şi toamna lui 1944 a fost în România un sezon fastuos al nunţilor. În repetate
rânduri, serviciile informative ale Armatei române au semnalat comportamentul abject al
militarilor ruşi când se întampla să dea buzna între niste nuntaşi. De regulă, mai de frică,
mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau învitaţi la masă şi omeniţi după datină. Însă,
după ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu
rafale prelungi şi aşezau toţi nuntaşii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete şi
ceasuri, nefiind iertaţi nici mirele şi mireasa. La Bucureşti, aceiaşi militari ruşi s-au dedat
la hoţii de o stranietate marcată. Mai multe biserici au fost jefuite de odăjdiile preoţilor.
Icoanele nu i-au interesat, ca să nu fie nevoiţi să dea socoteală, probabil, propriilor lor
comisari politici. Un subofiţer rus a năvălit în atelierul unui croitor de pe str. Theodor
Speranţia şi l-a somat cu arma în mână să-i facă pe loc cadou un costum civil la trei ace.
Pentru că nici unul din costumele existente în atelier nu s-a potrivit cu statura
subofiţerului rus, croitorul a fost împuşcat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, ruşii au
furat costume de epocă, utilizate în piese cu subiecte istorice, şi costume de... Moş
Crăciun! Mai mulţi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, în plină zi, un magazin
de pantofărie de damă, fiecare plecând de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc şi cu
toate brizbrizurile la modă pe vremea aceea. Era greu de ştiut la ce puteau să le
folosească, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldăţeşti şi cizme cazone. În
sfârşit, este greu de crezut, dar o bandă de militari ruşi a jefuit în totalitate şi un magazin
de ciorapi de damă, de corsete şi sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta şi tot la
amiaza zilei.
Nu doar o dată, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au încheiat în mod tragic,
nu numai datorită rezistenţei românilor cu viaţa şi averea ameninţată, ci şi din cauza
neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton întreg
de militari ruşi, în septembrie 1944, a năvălit în pivniţele exploatării viticole de la Miniş, a
mitraliat şirul lung de butoaie, conţinând fiecare cateva mii de litri de vin, şi au început să
soarbă lichidul miraculos chiar din jeturile care ţâşneau prin găurile facute de gloanţe.
Treptat, pivniţele au fost inundate de conţinutul butoaielor până la carâmbul cizmei
jefuitorilor, şi au murit toţi înecaţi în vin, la grămadă, doborâţi din picioare de gazele de
fermentaţie care ţâşneau din budane laolalta cu vinul. Bineînţeles, accidentul a fost
imputat personalului exploataţiei viticole, care n-ar fi vrut să-i servească pe ruşi la pahar,
oferindu-le şi o gustare pe lângă vin.
De fapt, comandanţii sovietici păreau a nu fi în stare să-şi ţină trupele în mână şi să le
imprime o conduită de oameni civilizaţi. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului
Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lămureşte cam ce fel de
raporturi existau între ofiţerii sovietici şi trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un
fel de disciplină în Armata rusă – consemna colonelul român, în raportul nr. 334. Nici
măcar unul din 200 nu-şi saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca să am o discuţie
personală cu dl. general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de
trei ori locul pe câmp şi totdeauna am fost înconjuraţi de zeci de oştaşi care ţineau să
audă convorbirea; aceştia se scobeau în nas şi scuipau în faţa generalului, fără ca cineva
să le facă vreo observaţie.“ La rândul lui, statul major al Armatei a 3-a române, în
raportul operativ din aceeaşi zi, semnat de generalul I. D. Mihăescu, preciza: „Modul de
comportare al trupelor ruse lasă de dorit; astfel: în comunele unde cantoneasă sau pe
unde trec, jefuiesc populaţia de vite, cereale, îmbrăcăminte, bani etc. Autorităţile române
nu sunt respectate şi sunt obligate a executa diferite servicii degradante. În garnizoana
Slatina, magazia Regimentului 8 vânători a fost spartă cu forţa, iar conţinutul a fost luat
de o coloană în trecere prin acel oraş. Deşi în garnizoana Craiova s-au instalat o
comenduire şi patrule ruse, totuşi actele de beţie, jaf şi ameninţare nu au încetat incă.
Toţi comandanţii şi ofiţerii ruşi dau asigurări pentru o purtare demnă a Armatei sovietice
şi un tratament omenos faţă de populaţia civilă. În realitate, însă, ostaşii şi subofiţerii se
dedau la tot felul de jafuri şi samavolnicii, care au adus populaţia în stare de alarmare şi
nelinişte continuă. Dacă de la unităţi şi formaţiuni militare ridică cu mai puţină
îndrazneala tot ce vor, la populaţia civilă de la periferiile oraşelor şi în special la sate
jefuiesc şi batjocoresc fără nici un menajament. În majoritatea satelor pe unde trec, iau
cai, căruţe, trăsuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce găsesc şi le place, cu revolverul în
mână.“ De la conacul moşiei Scărişoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleaşcă
vieneză din veacul trecut, o adevărată bijuterie, piesă de muzeu pur si simplu. A fost
găsită făcută praf la intrarea în Bucureşti, aruncată în şanţul şoselei. Colac peste pupăză,
ppdurile Codlei foiau de numeroşi dezertori din armata sovietică. Aceştia se combinaseră
cu trenarzi din armata germană şi devastau în neştire toate satele de jur-împrejur.
În primele zile ale lui septembrie 1944, totuşi, situaţia promitea să se aşeze într-un făgaş
nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiţer de legătură al comandamentului Frontului 2
ucrainean pe lângă Marele Stat Major de la Bucureşti şi una din misiunile lui principale
chiar asta era, cel puţin teoretic: să ancheteze şi să înfrâneze toate conflictele dintre
armata de ocupaţie şi civilii şi militarii români. Însă, de fiecare dată când îi erau
prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic răspundea stereotip: „Nu recunosc
culpa Armatei Roşii în provocarea de incidente. Din cercetările sumare întreprinse s-a
constatat că aceste nereguli au fost săvârşite de bandiţii lui Vlasov şi dezertorii români
sau germani travestiţi în uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,
România ar fi trebuit să fie cutreierată de mii de ostaşi sovietici în maieu şi izmene,
cărora „dezertorii români sau germani“ le furaseră vestoanele şi pantalonii. Cât privea
armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin România din teritoriile ruse şi se afla
demult în refacere, în nordul Italiei şi în Slovenia. Mult mai dureros era faptul că
asemenea atitudini erau încurajate şi de declaraţiile de o laşitate înspăimântătoare ale
noilor autorităţi române. „Armata sovietică – clama un manifest lansat de Grigore
Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primită în România în spiritul cel mai
amical. Noi ne dăm seama că, în perioada operaţiunilor militare în curs, mici incidente
pot în mod necesar să se producă. Dar noi nu ne aşteptam să le atribuim o semnificaţie
oarecare. Este vorba despre incidente episodice şi fără importanţă. Guvernul român are
profunda convingere că tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“
Aşa „episodice şi fără importanţă“ cum erau incidentele, au afectat câteva sute de mii de
români şi pe mulţi i-au costat viaţa. Pe de altă parte, Guvernul român nu convenise nimic
cu cel al URSS: prevederile aşa-zisei Convenţii de Armistiţiu i-au fost impuse. Şi atât de
respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la
care am fost obligaţi în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicându-se
până la un nivel incredibil, daca luam în consideraţie şi jafurile asupra particularilor,
imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot întâlni într-o
istorie scrisă exclusiv după documente de cabinet, în care destinul unei naţiuni este privit
de sus, de acolo de unde se estompează tot ceea ce reprezintă un relief. Din astfel de
documente aflăm că regele a făcut, că Sănătescu a dres, că Neagu Djuvara a fost trimis la
Stockholm, că Emil Ciurea a fost trimis la Ankara şi aşa mai departe. Însă, despre
tragedia adevărată a acestei naţiuni încă nu se ştie prea mare lucru. Ceea ce le permite
unor diversionişti contemporani ai politicii româneşti să sărbătorească ziua de 23 august
1944 drept „o victorie fenomenală împotriva nazismului“, când ea rămâne, în realitate,
simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români.
[...]
În decembrie 1971 mă aflam la Moscova, ca ziarist în misiune, şi am fost invitat la un mic
banchet de un redactor şef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorbă în vorbă,
rusul se îmbătase şi începuse să mă ia peste picior în mod grosolan, acuzându-mi
compatrioţii şi acuzându-mă şi pe mine că suportam în tăcere şi fără reacţii tirania lui
Ceauşescu. Ca şi cum Ceauşescu ar fi fost vărul tatălui meu. Înainte de a pleca la
Moscova, abia revenisem de la München şi Köln şi i-am replicat interlocutorului meu,
foarte calm: „Dragă Ivane, dacă lăsăm de o parte ce se întâmplă în România, care e
treaba noastră, uite care e situaţia: am fost şi în Germania Occidentală, am fost de câteva
ori şi la voi şi pot să-ţi comunic, în cunoştinţă de cauză si cu mâna pe inimă, că voi aţi
pierdut războiul, nu nemţii.“ În clipa aceea, rusul a rămas siderat şi, pe neaşteptate, a
început să plângă în hohote, îngăimând printre lacrimi: „Aşa este! Şi eu am fost în
Germania Occidentală şi am văzut cum se trăieşte acolo. Noi am pierdut războiul, nu ei!“
Şi aşa a rămas, până în zilele noastre.
(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, şi
din arhiva Secţiei 2 informaţii a aceleiaşi instituţii militare.)

Sursa ziarul Cotidianul

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"