Jaful sovietic

„Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!“

(23 August 1944) 

 

Jaful sovietic

Nu doar o dată, istoricii noştri şi istorici occidentali, mai puţin cei sovietici, au considerat

că efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o

înfrângere mai severă decât cea de la Stalingrad. Perfect adevărat, din punctul acesta de

vedere nu este nimic de obiectat. Numai că, în conformitate cu statisticile Marelui Stat

Major, acelaşi eveniment a provocat şi Armatei Române pierderi în oameni şi material

militar considerabil mai mari decât cele pe care le îndurase în bătălia din Cotul Donului,

parte integrantă din ansamblul operaţiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea

statistică şi, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparaţiile de rigoare. De la 1

noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntări cu sovieticii de pe

frontul din Cotul Donului, Armata română a înregistrat 353 ofiţeri, 203 subofiţeri şi 6680

soldaţi morţi în luptă, 994 ofiţeri, 582 subofiţeri şi 30175 soldaţi răniţi în luptă şi 1829

ofiţeri, 1567 subofiţeri şi 66959 soldaţi dispăruţi, în marea lor majoritate căzuţi în

prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romîne din perioada 1

iunie - 31 august 1944, cu precizarea că între 1 iunie şi 19 august, data declanşării

ofensivei sovietice, frontul din Moldova şi Basarabia de Sud a fost staţionar şi nu s-au

purtat lupte cât de cât semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi

însumând 509 ofiţeri, 472 subofiţeri şi 10262 soldaţi morţi, 1255 ofiţeri, 993 subofiţeri şi

33317 soldaţi răniţi şi 2628 ofiţeri, 2817 subofiţeri şi 171243 soldaţi dispăruţi, în mare

majoritate capturaţi de sovietici după ce regele proclamase la radio un armistiţiu

inexistent. După cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august

1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, dacă nu chiar duble.

Oricum diferenţele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanţă numai

pentru politicienii iresponsabili, care îşi închipuie că aşa se face istorie: batjocorind, prin

aruncarea lor în neant, zeci şi zeci de mii de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi ai unei naţiuni.

[...]

Rămâne să ştim şi ce s-a întâmplat în această ţară nenorocită din momentul în care

comuniştii au început să urle ca nebunii pe străzi: „Stalin şi poporul rus libertate ne-au

adus!”, şi asta în timp ce sovieticii jefuiau România din temelii. La aceste jafuri

apocaliptice istoriografia comunistă s-a referit cu o extremă parcimonie, destul de târziu,

prin anii ’70 şi ’80. A avut totuşi bunul simţ să nu le justifice. În schimb, la numai o

jumătate de veac de la petrecerea faptelor, în 1949, s-a insinuat cu nedemnitate în

postura de avocat al ruşilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al

Romei la Bucureşti din 1941 până în 1946. În memoriile sale, intitulate "Colloqui con due

dittatori", acesta s-a grăbit să explice distrugerile şi jafurile comise în România de ruşi prin

distrugerile şi jafurile pe care le-ar fi săvârşit Armata Română în teritoriile ocupate din

Rusia. Penibila explicaţie, fabricată de un om incapabil să ţină seama de realităţi! În

retragerea lor în adâncimea propriului teritoriu, ca şi în vremea invaziei lui Napoleon,

armatele ruse practicaseră tactica pământului pârjolit. Când germanii, românii şi italienii

au reuşit să ajungă la faţa locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la

pământ. Iar din sărăcia mujicului rus, cu toata bunăvoinţa, nu se putea jefui nimic. Ca să

nu mai vorbim şi de faptul că literatura istorică a învingătorilor din al doilea razboi

mondial, în mod sistematic, s-a obstinat să asimileze cu jaful capturile de război legale,

privind depozitele de muniţii şi subzistenţe, bunurile şi armamentul abandonat pe

câmpul de luptă, aparţinând Armatei sovietice. Cum după orice război, istoria este scrisă

de învingători, n-am avut încotro şi am fost nevoiţi să ne supunem verdictelor lor. Astăzi,

din fericire, putem discuta şi altfel despre aceste verdicte.

Întârzierea deliberată cu aproape trei săptămâni a semnării aşa-zisei Convenţii de

Armistiţiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocată de ruşi cu intenţia clară de a

oferi militarilor ei o plajă de timp cu statut incert şi ambiguu, pentru a putea jefui în voie

una din cele mai bogate ţări ale Europei. Nu trebuie să uităm că, vreme de aproape cinci

ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea

război mondial, Romania ţinuse în spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol şi ulei

mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne şi peşte, cu tutun etc., primind în

contrapartidă maşini agricole, arme şi în jur de 45 de vagoane de aur. Şi asta în condiţiile

în care situaţia alimentară a ţarii, în toţi anii campaniei din est, a fost literalmente

înfloritoare faţă de cea a întregului continent. Cu alte cuvinte, aici, în România,

într-adevăr, se putea jefui din gros. Şi primele ordonanţe emise de comandamentele ruse

au impus populaţiei predarea aparatelor de radio, care au fost aşezate sub pază sovietică.

Prin asta s-au împuşcat doi iepuri: în primul rând, cetăţenii români erau izolaţi de restul

lumii civilizate. La a doua mişcare, toate aceste aparate au fost transportate în Uniunea

Sovietică, fiind considerate capturi de război, deşi erau bunuri particulare.

Jafurile întreprinse de militarii sovietici din iniţiativa personală şi pe cont propriu,

niciodată sancţionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe români,

deseori frizând nebunia. Confiscau în neştire automobile particulare şi ale statului – au

furat până şi maşina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcată în faţa Ministerului de

Interne – şi, pentru că nu ştiau să conducă, le faceau ţăndări, izbindu-le în primul

obstacol din cale. În cazul când reuşeau să depăşească primul impact, ajungeau la

momentul când se epuiza benzina din rezervoare şi atunci automobilele erau abandonate

şi împinse de regulă într-o râpă, unde se făceau praf. Furau sub ameninţarea armei cai

din gospodăriile ţărăneşti şi-i călăreau până când se toceau potcoavele bietelor animale, şi

când acestea începeau să şchioapete, băteau caii cu violenţă pe crupă, îi izgoneau din

coloane şi-i lăsau de izbelişte. În primii ani de după război, pădurile din Muntenia şi din

Oltenia erau pline de cai nebuni, alienaţi de durerea atroce din copitele neîngrijite. Să nu

fi ştiut ruşii că un cal se mai duce din când în când pe la potcovar, că mai are nevoie şi de

o furcă de fân, şi de un pumn de grăunţe?

Caii, mai ales caii îi fascinau pe sovietici şi cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei

Cislău, unde se aflau hergheliile de prăsilă ale armatei. Începand cu 1 septembrie 1944,

în trecere prin localitate, diverşi militari ai armatei de ocupaţie au jefuit garnizoana de

armăsarii şi iepele de reproducţie şi chiar de cabalinele tinere, de un an şi jumătate sau

doi, nededate la călărie, sub pretextul că se grăbesc să cucerească Berlinul, ca şi cum

Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au

călărit armăsarii, iepele, mânjii până la totala epuizare, nu le-au lasat nici un răgaz de

odihnă, nu i-au hranit, abandonându-i înfometaţi prin satele de jur-împrejur, unde au fost

salvaţi de ţărani şi recuperaţi mai târziu de personalul hergheliilor de la Cislău. Dacă

sălbăticia cu care erau trataţi oamenii putea fi oarecum explicabilă, românii se aflau de

trei ani în război cu Rusia şi resentimentele trec foarte greu, sălbăticia cu care tratau

sovieticii nişte animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea înţelege de unde

venea şi ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru că ţărani nu pareau să fie şi nici

orăşeni. Părea că vin direct din nişte caverne din vârstele ancestrale ale umanităţii.

Uneori, hoţiile ruşilor se derulau la un nivel de meschinărie greu de imaginat. Iată ce s-a

întâmplat în seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Călăraşi. La ora 21.30, în holul

Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brăilean sosit acolo cu treburi, a fost

jefuit de ceas de un ofiţer şi trei soldaţi ruşi. La ora 22.30, alţi trei soldaţşi ruşi au intrat

prin efracţie în frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 şi i-au furat patru

brice, două foarfece, trei maşini de tuns şi 2000 lei. În sfârşit, la ora 23.00, doi soldaţi

ruşi au intrat prin forţă în casa lui Enciu Mavrodin din cartierul gării şi, cu revolverele în

mână, l-au deposedat de o faţă de masă şi de un borcan cu dulceaţă. Asta pentru că n-au

mai găsit altceva. Alţi oştasi ai aşa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau între timp în alte

locuinţe din Călăraşi, spărgeau toate mobilele, spre a-şi arăta muşchii, cerându-le apoi

proprietarilor rachiu şi femei. Cu toate că proprietarii în speţă nu erau patroni de

bordeluri, ci nişte gospodari ca toţi gospodarii din România. Să  fim înţeleşi, aici nu era

vorba despre cazuri întâmplătoare şi izolate, ci despre acţiuni multiplicate în zeci şi zeci

de mii de ipostaze, la scara întregului teritoriu al ţării. Abuzurile fiind încurajate deschis

de la cele mai înalte eşaloane ale conducerii armatei de ocupaţie. Nu întâmplător,

autorităţile militare sovietice au negat sistematic că faptele raportate de autorităţile

româneşti ar fi fost comise de soldaţi ruşi şi le-au impus să precizeze, şi în documentele

interne, şi în comunicatele de presă, destinate opiniei publice, că nu era vorba despre

soldaţi ruşi, ci despre „indivizi necunoscuţi, îmbrăcaţi în uniforme militare sovietice

furate“.

Întrucât existenţa de toată ziua a oamenilor curgea înainte şi nu putea fi ţinută în loc de

război, şi toamna lui 1944 a fost în România un sezon fastuos al nunţilor. În repetate

rânduri, serviciile informative ale Armatei române au semnalat comportamentul abject al

militarilor ruşi când se întampla să dea buzna între niste nuntaşi. De regulă, mai de frică,

mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau învitaţi la masă şi omeniţi după datină. Însă,

după ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu

rafale prelungi şi aşezau toţi nuntaşii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete şi

ceasuri, nefiind iertaţi nici mirele şi mireasa. La Bucureşti, aceiaşi militari ruşi s-au dedat

la hoţii de o stranietate marcată. Mai multe biserici au fost jefuite de odăjdiile preoţilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca să nu fie nevoiţi să dea socoteală, probabil, propriilor lor

comisari politici. Un subofiţer rus a năvălit în atelierul unui croitor de pe str. Theodor

Speranţia şi l-a somat cu arma în mână să-i facă pe loc cadou un costum civil la trei ace.

Pentru că nici unul din costumele existente în atelier nu s-a potrivit cu statura

subofiţerului rus, croitorul a fost împuşcat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, ruşii au

furat costume de epocă, utilizate în piese cu subiecte istorice, şi costume de... Moş

Crăciun! Mai mulţi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, în plină zi, un magazin

de pantofărie de damă, fiecare plecând de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc şi cu

toate brizbrizurile la modă pe vremea aceea. Era greu de ştiut la ce puteau să le

folosească, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldăţeşti şi cizme cazone. În

sfârşit, este greu de crezut, dar o bandă de militari ruşi a jefuit în totalitate şi un magazin

de ciorapi de damă, de corsete şi sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta şi tot la

amiaza zilei.

Nu doar o dată, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au încheiat în mod tragic,

nu numai datorită rezistenţei românilor cu viaţa şi averea ameninţată, ci şi din cauza

neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton întreg

de militari ruşi, în septembrie 1944, a năvălit în pivniţele exploatării viticole de la Miniş, a

mitraliat şirul lung de butoaie, conţinând fiecare cateva mii de litri de vin, şi au început să

soarbă lichidul miraculos chiar din jeturile care ţâşneau prin găurile facute de gloanţe.

Treptat, pivniţele au fost inundate de conţinutul butoaielor până la carâmbul cizmei

jefuitorilor, şi au murit toţi înecaţi în vin, la grămadă, doborâţi din picioare de gazele de

fermentaţie care ţâşneau din budane laolalta cu vinul. Bineînţeles, accidentul a fost

imputat personalului exploataţiei viticole, care n-ar fi vrut să-i servească pe ruşi la pahar,

oferindu-le şi o gustare pe lângă vin.

De fapt, comandanţii sovietici păreau a nu fi în stare să-şi ţină trupele în mână şi să le

imprime o conduită de oameni civilizaţi. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului

Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lămureşte cam ce fel de

raporturi existau între ofiţerii sovietici şi trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un

fel de disciplină în Armata rusă – consemna colonelul român, în raportul nr. 334. Nici

măcar unul din 200 nu-şi saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca să am o discuţie

personală cu dl. general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de

trei ori locul pe câmp şi totdeauna am fost înconjuraţi de zeci de oştaşi care ţineau să

audă convorbirea; aceştia se scobeau în nas şi scuipau în faţa generalului, fără ca cineva

să le facă vreo observaţie.“ La rândul lui, statul major al Armatei a 3-a române, în

raportul operativ din aceeaşi zi, semnat de generalul I. D. Mihăescu, preciza: „Modul de

comportare al trupelor ruse lasă de dorit; astfel: în comunele unde cantoneasă sau pe

unde trec, jefuiesc populaţia de vite, cereale, îmbrăcăminte, bani etc. Autorităţile române

nu sunt respectate şi sunt obligate a executa diferite servicii degradante. În garnizoana

Slatina, magazia Regimentului 8 vânători a fost spartă cu forţa, iar conţinutul a fost luat

de o coloană în trecere prin acel oraş. Deşi în garnizoana Craiova s-au instalat o

comenduire şi patrule ruse, totuşi actele de beţie, jaf şi ameninţare nu au încetat incă.

Toţi comandanţii şi ofiţerii ruşi dau asigurări pentru o purtare demnă a Armatei sovietice

şi un tratament omenos faţă de populaţia civilă. În realitate, însă, ostaşii şi subofiţerii se

dedau la tot felul de jafuri şi samavolnicii, care au adus populaţia în stare de alarmare şi

nelinişte continuă. Dacă de la unităţi şi formaţiuni militare ridică cu mai puţină

îndrazneala tot ce vor, la populaţia civilă de la periferiile oraşelor şi în special la sate

jefuiesc şi batjocoresc fără nici un menajament. În majoritatea satelor pe unde trec, iau

cai, căruţe, trăsuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce găsesc şi le place, cu revolverul în

mână.“ De la conacul moşiei Scărişoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleaşcă

vieneză din veacul trecut, o adevărată bijuterie, piesă de muzeu pur si simplu. A fost

găsită făcută praf la intrarea în Bucureşti, aruncată în şanţul şoselei. Colac peste pupăză,

ppdurile Codlei foiau de numeroşi dezertori din armata sovietică. Aceştia se combinaseră

cu trenarzi din armata germană şi devastau în neştire toate satele de jur-împrejur.

În primele zile ale lui septembrie 1944, totuşi, situaţia promitea să se aşeze într-un făgaş

nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiţer de legătură al comandamentului Frontului 2

ucrainean pe lângă Marele Stat Major de la Bucureşti şi una din misiunile lui principale

chiar asta era, cel puţin teoretic: să ancheteze şi să înfrâneze toate conflictele dintre

armata de ocupaţie şi civilii şi militarii români. Însă, de fiecare dată când îi erau

prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic răspundea stereotip: „Nu recunosc

culpa Armatei Roşii în provocarea de incidente. Din cercetările sumare întreprinse s-a

constatat că aceste nereguli au fost săvârşite de bandiţii lui Vlasov şi dezertorii români

sau germani travestiţi în uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,

România ar fi trebuit să fie cutreierată de mii de ostaşi sovietici în maieu şi izmene,

cărora „dezertorii români sau germani“ le furaseră vestoanele şi pantalonii. Cât privea

armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin România din teritoriile ruse şi se afla

demult în refacere, în nordul Italiei şi în Slovenia. Mult mai dureros era faptul că

asemenea atitudini erau încurajate şi de declaraţiile de o laşitate înspăimântătoare ale

noilor autorităţi române. „Armata sovietică – clama un manifest lansat de Grigore

Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primită în România în spiritul cel mai

amical. Noi ne dăm seama că, în perioada operaţiunilor militare în curs, mici incidente

pot în mod necesar să se producă. Dar noi nu ne aşteptam să le atribuim o semnificaţie

oarecare. Este vorba despre incidente episodice şi fără importanţă. Guvernul român are

profunda convingere că tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“

Aşa „episodice şi fără importanţă“ cum erau incidentele, au afectat câteva sute de mii de

români şi pe mulţi i-au costat viaţa. Pe de altă parte, Guvernul român nu convenise nimic

cu cel al URSS: prevederile aşa-zisei Convenţii de Armistiţiu i-au fost impuse. Şi atât de

respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la

care am fost obligaţi în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicându-se

până la un nivel incredibil, daca luam în consideraţie şi jafurile asupra particularilor,

imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot întâlni într-o

istorie scrisă exclusiv după documente de cabinet, în care destinul unei naţiuni este privit

de sus, de acolo de unde se estompează tot ceea ce reprezintă un relief. Din astfel de

documente aflăm că regele a făcut, că Sănătescu a dres, că Neagu Djuvara a fost trimis la

Stockholm, că Emil Ciurea a fost trimis la Ankara şi aşa mai departe. Însă, despre

tragedia adevărată a acestei naţiuni încă nu se ştie prea mare lucru. Ceea ce le permite

unor diversionişti contemporani ai politicii româneşti să sărbătorească ziua de 23 august

1944 drept „o victorie fenomenală împotriva nazismului“, când ea rămâne, în realitate,

simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români.

[...]

În decembrie 1971 mă aflam la Moscova, ca ziarist în misiune, şi am fost invitat la un mic

banchet de un redactor şef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorbă în vorbă,

rusul se îmbătase şi începuse să mă ia peste picior în mod grosolan, acuzându-mi

compatrioţii şi acuzându-mă şi pe mine că suportam în tăcere şi fără reacţii tirania lui

Ceauşescu. Ca şi cum Ceauşescu ar fi fost vărul tatălui meu. Înainte de a pleca la

Moscova, abia revenisem de la München şi Köln şi i-am replicat interlocutorului meu,

foarte calm: „Dragă Ivane, dacă lăsăm de o parte ce se întâmplă în România, care e

treaba noastră, uite care e situaţia: am fost şi în Germania Occidentală, am fost de câteva

ori şi la voi şi pot să-ţi comunic, în cunoştinţă de cauză si cu mâna pe inimă, că voi aţi

pierdut războiul, nu nemţii.“ În clipa aceea, rusul a rămas siderat şi, pe neaşteptate, a

început să plângă în hohote, îngăimând printre lacrimi: „Aşa este! Şi eu am fost în

Germania Occidentală şi am văzut cum se trăieşte acolo. Noi am pierdut războiul, nu ei!“

Şi aşa a rămas, până în zilele noastre.

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, şi

din arhiva Secţiei 2 informaţii a aceleiaşi instituţii militare.)

Sursa ziarul Cotidianul