Animale care au migrat în România

În ultima suta de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale, unele benefice pentru arealul unde s-au stabilit, altele dăunătoare, care au produs schimbări în natura locului. Unele din aceste specii  au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene, precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Alte specii au fost introduse cu mâna omului, şi au fost destinate strict vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate. Acest fenomen are efecte negative pentru ţara noastră şi reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cei mai importanţi  "invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre sunt:

Muflonul european (Ovis ammon musimon)



Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat după primul război mondial în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii. Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţară. Cei 33 de mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu, din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia încă se vânează.

Cerbul lopătar (Dama dama)



Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara. Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele. Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.

Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)



În ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul. Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru. Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba"). Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa. Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat - nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin. Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.

Şacalul (Canis aureus)



Şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş... Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.

Bizamul (Ondatra zibethica)



Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii. Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)



Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului 1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi, printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj, Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri.

Guguştiucul (Streptopelia decaocto)



 Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc, undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie turturica (Streptopelia turtur), specie foarte apropiată (oamenii le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv în Norvegia.

Şorecarul roşcat (Buteo rufinus)



Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră - majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei -, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre păsările care clocesc în România.Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală, şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor Măcin.

Eiderul (Somateria mollissima)



Eiderul este o raţă şi face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine. Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina.

Rândunica roşcată (Hirundo daurica)



Este o specie asemănătoare cu rândunica comună, diferenţiindu-se de aceasta prin proporţiile aripilor şi cozii şi prin nuanţele mai viu colorate ale penajului. În prezent, cuibăreşte îndeosebi în zonele stâncoase, sub poduri sau în clădiri şi cariere părăsite. Prima dovadă a clocirii sale pe teritoriul nostru vine sub forma unui cuib descoperit sub un pod din sudul Dobrogei, de către regretatul ornitolog Dionisie Linţia (1946). În prezent cuibăreşte şi în zona Carpaţilor Meridionali, îndeosebi în Munţii Retezat, Munţii Parâng şi Munţii Cernei. Existenţa ei a fost documentată şi în Munţii Apuseni. Cu toate acestea "Cartierul General" al speciei în România rămâne Dobrogea. Este o pasăre migratoare, care soseşte la noi în luna mai, perioada variind în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv. Se hrăneşte numai cu insecte pe care le capturează în zbor, la fel că şi rudă sa mai cunoscută - rândunica de casă.

Cănăraşul (Serinus serinus)



Este cea mai mică specie din familia Fringillidae (a cintezelor) din fauna noastră şi este un oaspete recent al României, iar această mică pasăre a avut, se poate spune, o poveste de succes pe meleagurile mioritice. Dacă în anii 1940-1950, Dionisie Linţia o cita ca pasăre sporadica, azi situaţia cănăraşului este cu totul altă. În cei 50-60 de ani care au trecut de la observaţiile menţionate, această specie şi-a extins mult arealul, astăzi fiind întâlnită ca pasăre clocitoare nu doar în zonele montane, ci şi în cele sub-montane şi deluroase.

Vrabia spaniolă (Passer hispaniolensis)



În anul 1898, reputatul ornitolog Carl Ritter von Dombrovsky observa în România prinul exemplar de vrabnie spaniolă. În anul 1964, ornitologul român Aurel Papadopol a descoperit-o ca pasăre clocitoare pe malul Mării Negre, la Agigea. La oră actuală, cuibăreşte doar în colonii formate din maxim câteva zeci de cuiburi; cea mai mare aglomerare de vrăbii spaniole din România se află în Rezervaţia Pădurea Hagieni, din apropiere de Mangalia. Spre deosebire de vrabia comună (Passer domesticus), care s-a transformat deja într-o specie care a ales oraşele în locul mediului său originar, vrabia spaniolă preferă zonele umede sau crângurile sălbatice, cu toate că a fost observată accidental şi în oraşe.

Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis)



Păstrăvul fântânel, un salmonid cu origine pur americană, din regiunea izvoarelor fluviilor de pe coasta atlantică a Americii de Nord. Datorită cărnii sale foarte gustoase, păstrăvul fântânel nu a scăpat atenţiei gurmanzilor de pe Bătrânul Continent, astfel încât, în anul 1889, este colonizat în mai multe cursuri de apa montane din Europa Occidentală. La noi în ţara, prima populare cu păstrăv fântânel are loc în anul 1906, pe câteva ape de munte din Moldova, în Valea Tarcăului, Valea Putinei, Valea Barnarului. Ulterior au fost populate şi câteva cursuri de apă din Transilvania. Din cauza braconajului necontrolabil, păstravul fântanel se mai întalneste astăzi doar pe trei pâraie de munte: Valea Gudei, de lângă Topliţa; Valea Putinei, de lângă Câmpulung Moldovenesc şi pârâul Negruţa, un afluent al Someşului Rece.

Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus)



Păstrăvul curcubeu este de origine nord-americană. Spre deosebire de celelalte specii de păstrăvi din ihtiofauna României, păstrăvul curcubeu evită pâraiele şi cursurile de apă repezi, cu curenţi acvatici puternici. Îl întâlnim în păstrăvării şi lacuri montane, naturale sau de acumulare. Este o specie puţin pretenţioasă comparativ cu păstrăvul indigen, cel curcubeu nu are nevoie de ape foarte limpezi, ba chiar prosperă în apele cu turbiditate relativ uşoară. Este mai mare şi mai greu decât ceilaţi păstrăvi, iar solzii săi sunt proporţional mai mari decât cei ai speciei indigene. La noi în ţară poate atinge deseori greutatea de 2 kilograme, iar exemplarele bătrâne pot atinge, excepţional, greutatea record de 8 kilograme. Numele său este inspirat de o linie lată, roz-strălucitoare care-i străbate mijlocul corpului şi are luciri de curcubeu. Nu are puncte roşii, ci pete mici, negre.

Coregonul (Coregonus lavaretus maraenoides)



În anul 1956 s-a eliberarea un prim lot de exemplare coregon adus tocmai din lacul Ciudskoe, aflat în fosta URSS. Coregonul are corpul argintiu, fără pete sau puncte, iar în perioadă de reproducere, solzii săi sunt mai strălucitori. Lungimea medie este de 50-60 cm, iar greutatea de 2-3 kg. Este considerat foarte valoros pentru industria piscicola, coregonul având o carne deosebit de gustoasă, foarte asemănătoare cu a păstrăvului.

Peştele soare (Lepomis gibbosus)



Cunoscut de pescari şi sub numele de sorete, biban american, regina bălţii, a fost adus din Statele Unite, patria să de baştină, unde este o specie foarte comună. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, a ajuns şi în Europa, fiind adus pe post de peşte ornamental, datorită coloritului său deosebit. A scăpat în râuri şi, în prezent, îl întâlnim în aproape orice ţară europeană. La noi populează preponderent lacurile, bălţile şi râurile din sudul ţării, bălţile de revărsare ale Dunării şi complexul lagunar Razelm-Sinoe din Deltă. Este un peşte mic, atingând, de obicei, lungimi cuprinse între 12-15 centimetri. Înoată la suprafaţă, în apele calde, evitând locurile mai adânci. Este un peşte cu slabă valoare economică, fiind considerat, pe bună dreptate o pacoste: devorează icrele şi puietul speciilor de peşti autohtone valoroase. Pescarii îl prind şi îl folosesc ulterior ca nadă vie pentru peştii răpitori autohtoni.

Novacul (Aristichthys nobilis)


 Novacul (Aristichthys nobilis) e numit, la noi, şi sânger, datorită culorii roşiatice pe care o capăta după ce moare. A fost adus din China, unde s-a înregistrat, de altfel, şi recordul speciei: peste 100 kg greutate neoficial şi circa 80 kg oficial. Cel mai mare crap novac din România a fost pescuit pe lacul Cernica şi cântărea 68 kg. Deşi multă vreme s-a crezut că nu se reproduce în stare sălbatică în România, s-au prins numeroase exemplare mici de novac atât în Delta Dunării, cât şi pe majoritatea râurilor mari.

 Fitofagul sau crapul argintiu (Hypophthalmichthys molitrix) 



Fitofagul este un peşte planctonofag, cu ritm de creştere rapid (în primii ani de viaţă poate depăşi greutatea de 4 kg). Ţara sa de origine este tot China şi a fost introdus în apele din lumea întreagă atât pentru comercializarea intensiva a cărnii, cât şi pentru faptul că acesta specie este mare consumatoare de alge, iar oamenii au sperat ca astfel să limiteze creşterea explozivă a algelor, produsă de excesul de nitraţi şi fosfaţi ajuns în lacuri (eutrofizare). Crapul argintiu a ajuns în ţara noastră la începutul anilor 1960, iniţial încercându-se aclimatizarea sa doar în crescătorii naturale, deschise. De aici, a ajuns accidental în Dunăre. Deoarece, dintre toate speciile de crapi chinezeşti, aceasta se adaptează cel mai bine condiţiilor de trai din apele româneşti, fitofagul a proliferat atât în crescătorii, cât şi în Dunăre, unde face obiectul principal al pescuitului. Diferenţele fiziologice dintre fitofag şi novac sunt minime şi foarte dificil de sesizat, cu atât mai mult cu cât s-a reuşit hibridizarea celor două specii. În general, fitofagul are capul mai mic şi o coloraţie mai deschisă decât a sângerului. Recordul în România aparţine unui exemplar de 55 kg.

Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella)




Acest peşte este mai cunoscut sub denumirile de cteno, cosaş sau ten, este o specie originară din nordul Chinei, Manciuria şi Siberia Orientală, patria sa fiind, după cum spune şi numele, bazinul hidrografic al fluviului Amur. Este o specie care se hrăneşte exclusiv cu stuf şi vegetaţie submersă. Ritmul său de creştere este superior ritmului crapului românesc; din acest motiv valoarea să economică este ridicată, cu toate că nu are o carne la fel de gustoasă precum a crapului autohton. Are o siluetă prelungă, atletică, cumva atipică pentru o specie de crap. Crapul de Amur este foarte apreciat pentru rolul său de "sanitar" al bălţilor invadate de stuf, din acest motiv fiind întâlnit în toate lacurile şi bălţile administrate de piscicultori. În România a fost introdus odată cu crapul sânger. În prezent se întâlneşte în toate râurile şi în Dunăre. Specia a prosperat îndeosebi în Deltă, aici având hrană din belşug.

Păianjenul Văduva Neagră (Latrodectus tredecimguttatus)



Cel mai periculos invadator nou pătruns în fauna României este păianjenul Văduva Neagră. Specia care a pătruns la noi este cunoscută sub denumirea de "văduva neagră mediteraneana". Văduva neagră a fost menţionată pentru prima data în arahnofauna (fauna de păianjeni) României în anul 1963, când cercetătorul I. Vintilă a descoperit primul exemplar în preajma localităţii C.A. Rosetti din Delta Dunării. Trei ani mai târziu, un alt exemplar este colectat pe insula Popina din Lacul Razim, iar un al treilea în anul 1968, tot în Deltă, lângă Periprava. Invazia începuse. Dacă în urmă cu 50 de ani se întâlnea aproape exclusiv în Deltă Dunării, în intervalul de ani scurs de atunci până în prezent, văduvă neagră a fost semnalată în mai multe localităţi şi staţiuni din apropierea litoralului Mării Negre precum Histria, Agigea, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, nordul satului 2 Mai şi pădurea Hagieni.
În ciudă isteriei declanşate de mass media, nu este un păianjen cu potenţial mortal, cu toate că bătrânii şi cardiacii pot prezenta complicaţii dacă sunt muşcaţi. Datele arată că se înregistrează un deces la 200 de cazuri. Durerile apar la câteva ore de la muşcătura şi se extind de la locul muşcat spre întreg membrul. Alte simptome include, de la caz la caz, salivaţia şi transpiraţia abundente, accelerarea pulsului, amorţeală, furnicături, semnele unei false apendicite, erupţii cutanate, stări de confuzie. Veninul femelei este periculos, masculii fiind incapabili să muşte. Dihania poate elimină în timpul muşcăturii o cantitate de 3-5 miligrame de venin compus din 12 aminoacizi şi câteva proteine, dintre care una are efecte toxice pronunţate. Este uşor de recunoscut, având culoarea neagră strălucitoare, cu câteva pete roşii stridente.
Îşi instalează pânza în formă de pâlnie sub pietre, printre ierburi sau în adânciturile din sol.
Prospera în perioadele de secetă şi este posibil ca, în viitorul apropiat, să o întâlnim şi în sudul Moldovei, al Munteniei şi Olteniei, precum şi în zonă Porţilor de Fier. Norocul nostru....

Sursa:http://www.descopera.ro/natura/7945194-animale-nou-aparute-in-romania

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"