Claudia Gabriela Marcu: „Noiembrie al meu”
Cu Firimituri de voci, Lumea din
noi
ne duce şi ne aduce
Azi departe, mâine aproape
la un Inventar de cuvinte
Claudia Gabriela
Marcu: „Noiembrie al meu”
Mai aproape de zilele noastre, tot mai rar
mi-a fost dat să întâlnesc delicateţea împletindu-se cu arta. Înclin să cred că
fiecăruia din noi ne sunt oferite în dar naturaleţea, normalitatea gândirii şi
a limbajului. Doar că alegem în schema complicată a vieţii, să ne sprijinim fiecare
în felul său de câte un cer, de câte un rug de mure ori chiar de câte un gard
de sârmă ghimpată; se întâmplă ca până şi cerul să fie gimpat, uneori chiar
dacă de neînţeles. Renunţarea la cifru pentru a ne exprima cu limpezime, mai
ales în şuvoiul versurilor devine astfel aproape un act de curaj.
Claudia Gabriela Marcu este o prezenţă cât se poate de clară între
multe, multele înceţoşări care ne intersectează şirul peregrinărilor, confuz
tocmai din pricina rătăcirii căilor de comunicare cândva considerate
intrinseci. E ca şi cum, hai s-o zic, ai trece de la metabolismul întortocheat
de Facebook, la viul grai. Spune ea,
poeta, astfel: „Nu cânta-n lucruri deşarte /Să găseşti răspunsuri încurcate
/Când după taina urzelii /Te înveleşti în mătasea serii. //Nu căuta în
depărtări /Jocuri care ţi se cer /Ci du-te spre muntele albastru /Când suspinul
inimii te apasă. //Nu căuta în fântâni adânci /Glasul ciocârliei să îl aduci
/Ci drept luceafăr să-ţi alegi /Călăuză în nopţile când pleci. //Nu căuta în
pocalul suferinţei /Rugăciuni ţesute cu fir de bumbac /Când sub cetatea
vântului străbat /Izvoarele înţelepciunii. Dar ele tac.” ( Nu căuta – pag. 125 ). Poate incredibil, dar se poate vorbi şi cu
eleganţă sufletească nedisimulată, pe lumea asta a poeziei ( ! ). Se poate găsi
echilibrul unei valenţe interioare pe care să o împărtăşeşti cu ceilalţi,
aducându-le motiv de împăcare cu lucrurile frumos imperfecte şi de aceea unice
în esenţa lor.
Cât se poate de răspicat, poeta
arată înspre întregul lumii, mai convingător de aşa nu se poate; ne scrie
lecţia despre omenesc pe tabla aburindă a fiinţei, cu litere de căldură:
„Nimeni pe plan vertical /Nu vede, n-ascultă, nu învaţă /Enigmele rămân imagini
/ Lipsite de chipuri, feţe întunecate /Întorc adevărul înspre minciuni /
Speranţele rămân în nori împietriţi de uimire. /Ne temem în nemurire /Ascundem
trufia în pagini de carte /Murim cu oglinzile sparte, e răutate… /Nimeni pe
plan vertical /Nu plânge la răsăritul zilei /În cer liniştea se răsfaţă /În timp
ce pământul geme /Sub arbori desfiguraţi, orizontul memoriei /Multiplicat de
gânduri ce se zbat printre fire de nisip /Aride vremuri – ne întoarcem spre
limbaje suferinde /Nimeni pe plan vertical…” ( Plan vertical – pag. 19 ). A te teme
de nemurire, a ascunde trufia prin
pagini de carte, a muri cu oglinzile
sparte, – aceasta e împovărarea cea mare, care din
trăitori vremelnici în drumul spre nesfârşita trăire, ne împiedecă precum un
frâu, un ham, un hîţ, care ne trage de-a valma înspre colţurile mai puţin
rezonante ale bogăţiei noastre genetice.
Claudia Gabriela Marcu nu
foloseşte îndeobşte cuvinte mari, ea ne aduce aproape de acurateţea
împlinirilor cu de la sine înţeles, chiar dacă mă întreb de ce spune „Înfrângere” atunci când e loc de
biruinţă, cu o sinceritate largă se transpune în imagini convergente cu tâlcul
care este doar al ei: „Sting nepăsătoare făclia întrebării /Strivind îndoieli
din priviri răvăşite /Când sub văl de legământ /Bănuieli se răsfrâng pe pământ.
//Înfrunt creionul cu spada de cuvinte /Şi în zvâcniri de gesturi trădătoare
/Etern aşez o şoaptă trecătoare /Pe mlaştina sufletului pustiit.” ( pag. 17 ).
Am întrebat-o pe poetă dacă un joc
şerpuit de cuvinte nu e mai aproape de şerpuita, ori şopârlita viaţă pe care o
trăim sau pare-ni-se că o trăim; era vorba despre un fel de înnorare, „Şi ce târziu”. Dovada că e trăire şi
nu părerea trăirii, a fost răspunsul ei:”Da,
dar eu aşa am scris, nu-i aşa ?” Iată: „(…) Şi ce târziu vezi pasărea lumii
pierdută în văzduhul uitării /Şi ce târziu aerul nopţii te îmbracă în gândurile
lui /Şi ce târziu în plânsetul cerului citeşti aşteptarea /Şi ce târziu te
îndemni înspre zorii risipiţi de vânt /Şi ce târziu ajungi în lumea mea, ca să
te pierzi cu mine /Te pierzi din lumea ta (…).! ( pag. 39 ).
Suntem şi nu suntem împreună cu
propriul nostru trecut, timp în care ne parcurgem prezentul
mai-mult-decât-relati, înverşunându-ne spre viitorul întotdeauna improbabil.
„Azi departe, azi aproape /Se vede conturul trecutului /În ochiul care uneori
mai doarme /Pe umerii de lut ai lumii /Suspină tăcerea nopţilor senine / … /Azi
departe, azi aproape, /Urcă gândul pe colina dragostei /Când din adâncul
filelor de carte /Răsar cuiburi din bătăi de vânt / … /Azi departe, azi aproape
/Mereu urcând pe drum de sare (…).” ( Azi
departe, azi aproape – pag. 143 ). Să întâmplă să nu fim câteodată departe
doar de fragmentele răsfirării noastre în timp, ci chiar şi de noi înşine; „Ploi”: „Departe de noi apunem în ploi
/Stagnează jocul primăverii / Cu oboseli din minţi îngheţate /De timp
înşelător, e noapte. //Departe de noi apunem în ploi /Şi flori de cuvinte
coboară /La uşa visului minunată seară /Adorm pe petale de ceară. //departe de
noi apunem în ploi /Iar vânătorii nopţii închid sentimente /Ardem resturi de
gânduri aruncate /Pe noptiere sparte de vise – e noapte.” ( pag. 47 ). Este
aici o nocturnă perfect închegată din
ceea ce ne străbate cu ceea ce ne-am dori, atunci când simţirea dimpreună cu
visul se adună în gânduri pentru a pregăti locul cuvintelor.
Într-o „Viaţă de sticlă”, poeta ne aşază în faţa unui tablou preţios,
precum cântecul unei sirene; totul curge lin, cu astâmpăr de la învolburare,
dar cu conştientizarea fiecărui punct care poate fi deopotrivă şi desfătare dar
şi pericol de înec: „Privesc mareea sufletelor /Pierdute în îngheţul uitării
/Şi alerg spăre fluxul dragostei, /Prin nepăsarea trădării. / … /Aştept un
clinchet de iubire /Privesc mereu spre nemurire /Şi singuri în lumi paralele
/Ne reîntregim printre zăbrele /Te strig cu vocea ştearsă /În globul de
cristal, /Atât de grave vorbe /Rostite-n fiecare nor (…).” ( pag. 60 ).
De altfel, undeva într-un areal interior,
necesar dintr-un fel de a fi subtil, dacă nu de vinovăţie faţă de neştiutele
lumi, ne sunt răzleţite-n simţuri „Firimituri
de voci”: „Înnod cuvântul amanetat /de iluzii pătimaşe /Şi strâng cu
mâinile pătate /Indiferenţa de pe chipul /Măcinat de pustiu /Se lasă tăceri…
/Insuflu aerul libertăţii /Printre admiraţii flămânde /Şi în răsărit de
întrebări /Adun acorduri din firimituri de voci.” ( pag. 61 ).
Poeta devine tristă în „Lumea din noi”, când transfigurează
veşnicia ca şi cum ar putea fi agăţată de o toartă, precum o amforă în care
Dumnezeu a amestecat gram cu gram licorile de la fiinţă la nefiinţă: „Ne
despărţim de lumea din noi /Nu mai vorbim cu dor de dor /În faţa cerului
îngenunchem /Şi în umbrele tăcerii adunăm /podoabele uitării… //Ne despărţim de
lumea din noi /Nu mai pictăm prezentul din noi /Şi printre licuricii nopţii
revedem /Vieţi schiţate, priviri trucate… ( … )” ( pag. 88 ). Nevoia de a
lămuri socotelile cu nebuloasa a fi,ajunge
într-o matcă a sinelui contemplativ, unde are loc un „Inventar de cuvinte” : „Inventar de cuvinte pe întâmplări narate
/Vicii descifrate pe capcane aruncate. /Puncte de vedere şi imagini în sfere
/Intrigi scrise pe hârtii omogene. /Te ridici din pulberea vieţii /Contempli cu
liricul fiinţei /Pe străzi te vezi pierdut /Cu chipul transfigurat, slut. / … /
Din loc în loc accentuezi pătrate /Pătate cu timiditate, sprâncene ridicate
/Reiei povestea de la început.” ( pag. 18 ).
Pe „Corabia nebunilor” ( pag. 27 ), mă miră că nu ne-am întâlnit până
acum – sau poate că da; e clar un loc pentru poeţi, altceva ce să zic…; în „Noiembrie al meu” ( pag. 35 ), nu e
loc de întâlnire, pentru că într-adevăr e al
ei, al poetei, e poemul rotund, fără
vreo scăpare a unei muchii… Dar ceva tot mai notez, pentru a mă putea opri,
momentan, din astă privelişte fără doar şi poate înţelept de limpede, de
plăcută, deloc scrâşnită şi nici întortocheată sub auspiciile vreunei ambiţii
de cine ştie ce curent literar mai mult sau mai puţin emblematic după vreun
trend anume. „Dualitate în intimitate /Părăsesc neajutorarea /Mărunţită în
pasiuni /Amprentate pe frunţi /Ce îşi revarsă stropii /Preocupării alternante /
… / Iubiri nenăscute din ancorări divine.” ( Dualitate – pag. 67 ). Iar pentru a rămâne în registrul acesta, care
cred că se apropie foarte mult de o latură a unui destin sublim, atât doar:
„Fructul pământului înfloreşte în gândul meu /Izvor de vorbe, nesecat /De
timpul adormit în vitrina amintirii. //Acolo e lucrarea divină /Acolo e mana
cerească /Acolo e lupta omenirii /Exilată în păcate. / … / Acolo e visarea de
vise / Acolo e sfârşitul nesfârşitului /Acolo e lucrarea divină.” ( Acolo – pag. 95 ). Cu voia divină, în
lumea aceasta plină de înţelesuri, Claudia Gabriela Marcu – iată
că le-ai găsit pe acelea care trebuie. Înţelesurile lumii, lumea fiind a poeziei.
( 2012 )
Daniel
Marian
Comentarii
Trimiteți un comentariu