Claudia Gabriela Marcu: „Noiembrie al meu”





          Cu Firimituri de voci, Lumea din noi
          ne duce şi ne aduce Azi departe, mâine aproape
                            la un Inventar de cuvinte

   Claudia Gabriela Marcu: „Noiembrie al meu”



              Mai aproape de zilele noastre, tot mai rar mi-a fost dat să întâlnesc delicateţea împletindu-se cu arta. Înclin să cred că fiecăruia din noi ne sunt oferite în dar naturaleţea, normalitatea gândirii şi a limbajului. Doar că alegem în schema complicată a vieţii, să ne sprijinim fiecare în felul său de câte un cer, de câte un rug de mure ori chiar de câte un gard de sârmă ghimpată; se întâmplă ca până şi cerul să fie gimpat, uneori chiar dacă de neînţeles. Renunţarea la cifru pentru a ne exprima cu limpezime, mai ales în şuvoiul versurilor devine astfel aproape un act de curaj.
             Claudia Gabriela Marcu este o prezenţă cât se poate de clară între multe, multele înceţoşări care ne intersectează şirul peregrinărilor, confuz tocmai din pricina rătăcirii căilor de comunicare cândva considerate intrinseci. E ca şi cum, hai s-o zic, ai trece de la metabolismul întortocheat de Facebook, la viul grai. Spune ea, poeta, astfel: „Nu cânta-n lucruri deşarte /Să găseşti răspunsuri încurcate /Când după taina urzelii /Te înveleşti în mătasea serii. //Nu căuta în depărtări /Jocuri care ţi se cer /Ci du-te spre muntele albastru /Când suspinul inimii te apasă. //Nu căuta în fântâni adânci /Glasul ciocârliei să îl aduci /Ci drept luceafăr să-ţi alegi /Călăuză în nopţile când pleci. //Nu căuta în pocalul suferinţei /Rugăciuni ţesute cu fir de bumbac /Când sub cetatea vântului străbat /Izvoarele înţelepciunii. Dar ele tac.” ( Nu căuta – pag. 125 ). Poate incredibil, dar se poate vorbi şi cu eleganţă sufletească nedisimulată, pe lumea asta a poeziei ( ! ). Se poate găsi echilibrul unei valenţe interioare pe care să o împărtăşeşti cu ceilalţi, aducându-le motiv de împăcare cu lucrurile frumos imperfecte şi de aceea unice în esenţa lor.
             Cât se poate de răspicat, poeta arată înspre întregul lumii, mai convingător de aşa nu se poate; ne scrie lecţia despre omenesc pe tabla aburindă a fiinţei, cu litere de căldură: „Nimeni pe plan vertical /Nu vede, n-ascultă, nu învaţă /Enigmele rămân imagini / Lipsite de chipuri, feţe întunecate /Întorc adevărul înspre minciuni / Speranţele rămân în nori împietriţi de uimire. /Ne temem în nemurire /Ascundem trufia în pagini de carte /Murim cu oglinzile sparte, e răutate… /Nimeni pe plan vertical /Nu plânge la răsăritul zilei /În cer liniştea se răsfaţă /În timp ce pământul geme /Sub arbori desfiguraţi, orizontul memoriei /Multiplicat de gânduri ce se zbat printre fire de nisip /Aride vremuri – ne întoarcem spre limbaje suferinde /Nimeni pe plan vertical…” ( Plan vertical – pag. 19 ). A te teme de nemurire, a ascunde trufia prin pagini de carte, a muri cu oglinzile sparte,    aceasta e împovărarea cea mare, care din trăitori vremelnici în drumul spre nesfârşita trăire, ne împiedecă precum un frâu, un ham, un hîţ, care ne trage de-a valma înspre colţurile mai puţin rezonante ale bogăţiei noastre genetice.
              Claudia Gabriela Marcu nu foloseşte îndeobşte cuvinte mari, ea ne aduce aproape de acurateţea împlinirilor cu de la sine înţeles, chiar dacă mă întreb de ce spune „Înfrângere” atunci când e loc de biruinţă, cu o sinceritate largă se transpune în imagini convergente cu tâlcul care este doar al ei: „Sting nepăsătoare făclia întrebării /Strivind îndoieli din priviri răvăşite /Când sub văl de legământ /Bănuieli se răsfrâng pe pământ. //Înfrunt creionul cu spada de cuvinte /Şi în zvâcniri de gesturi trădătoare /Etern aşez o şoaptă trecătoare /Pe mlaştina sufletului pustiit.” ( pag. 17 ).
             Am întrebat-o pe poetă dacă un joc şerpuit de cuvinte nu e mai aproape de şerpuita, ori şopârlita viaţă pe care o trăim sau pare-ni-se că o trăim; era vorba despre un fel de înnorare, „Şi ce târziu”. Dovada că e trăire şi nu părerea trăirii, a fost răspunsul ei:”Da, dar eu aşa am scris, nu-i aşa ?” Iată: „(…) Şi ce târziu vezi pasărea lumii pierdută în văzduhul uitării /Şi ce târziu aerul nopţii te îmbracă în gândurile lui /Şi ce târziu în plânsetul cerului citeşti aşteptarea /Şi ce târziu te îndemni înspre zorii risipiţi de vânt /Şi ce târziu ajungi în lumea mea, ca să te pierzi cu mine /Te pierzi din lumea ta (…).! ( pag. 39 ).
             Suntem şi nu suntem împreună cu propriul nostru trecut, timp în care ne parcurgem prezentul mai-mult-decât-relati, înverşunându-ne spre viitorul întotdeauna improbabil. „Azi departe, azi aproape /Se vede conturul trecutului /În ochiul care uneori mai doarme /Pe umerii de lut ai lumii /Suspină tăcerea nopţilor senine / … /Azi departe, azi aproape, /Urcă gândul pe colina dragostei /Când din adâncul filelor de carte /Răsar cuiburi din bătăi de vânt / … /Azi departe, azi aproape /Mereu urcând pe drum de sare (…).” ( Azi departe, azi aproape – pag. 143 ). Să întâmplă să nu fim câteodată departe doar de fragmentele răsfirării noastre în timp, ci chiar şi de noi înşine; „Ploi”: „Departe de noi apunem în ploi /Stagnează jocul primăverii / Cu oboseli din minţi îngheţate /De timp înşelător, e noapte. //Departe de noi apunem în ploi /Şi flori de cuvinte coboară /La uşa visului minunată seară /Adorm pe petale de ceară. //departe de noi apunem în ploi /Iar vânătorii nopţii închid sentimente /Ardem resturi de gânduri aruncate /Pe noptiere sparte de vise – e noapte.” ( pag. 47 ). Este aici o nocturnă perfect închegată din ceea ce ne străbate cu ceea ce ne-am dori, atunci când simţirea dimpreună cu visul se adună în gânduri pentru a pregăti locul cuvintelor.
             Într-o „Viaţă de sticlă”, poeta ne aşază în faţa unui tablou preţios, precum cântecul unei sirene; totul curge lin, cu astâmpăr de la învolburare, dar cu conştientizarea fiecărui punct care poate fi deopotrivă şi desfătare dar şi pericol de înec: „Privesc mareea sufletelor /Pierdute în îngheţul uitării /Şi alerg spăre fluxul dragostei, /Prin nepăsarea trădării. / … /Aştept un clinchet de iubire /Privesc mereu spre nemurire /Şi singuri în lumi paralele /Ne reîntregim printre zăbrele /Te strig cu vocea ştearsă /În globul de cristal, /Atât de grave vorbe /Rostite-n fiecare nor (…).” ( pag. 60 ).
             De altfel, undeva într-un areal interior, necesar dintr-un fel de a fi subtil, dacă nu de vinovăţie faţă de neştiutele lumi, ne sunt răzleţite-n simţuri „Firimituri de voci”: „Înnod cuvântul amanetat /de iluzii pătimaşe /Şi strâng cu mâinile pătate /Indiferenţa de pe chipul /Măcinat de pustiu /Se lasă tăceri… /Insuflu aerul libertăţii /Printre admiraţii flămânde /Şi în răsărit de întrebări /Adun acorduri din firimituri de voci.” ( pag. 61 ).
             Poeta devine tristă în „Lumea din noi”, când transfigurează veşnicia ca şi cum ar putea fi agăţată de o toartă, precum o amforă în care Dumnezeu a amestecat gram cu gram licorile de la fiinţă la nefiinţă: „Ne despărţim de lumea din noi /Nu mai vorbim cu dor de dor /În faţa cerului îngenunchem /Şi în umbrele tăcerii adunăm /podoabele uitării… //Ne despărţim de lumea din noi /Nu mai pictăm prezentul din noi /Şi printre licuricii nopţii revedem /Vieţi schiţate, priviri trucate… ( … )” ( pag. 88 ). Nevoia de a lămuri socotelile cu nebuloasa a fi,ajunge într-o matcă a sinelui contemplativ, unde are loc un „Inventar de cuvinte” : „Inventar de cuvinte pe întâmplări narate /Vicii descifrate pe capcane aruncate. /Puncte de vedere şi imagini în sfere /Intrigi scrise pe hârtii omogene. /Te ridici din pulberea vieţii /Contempli cu liricul fiinţei /Pe străzi te vezi pierdut /Cu chipul transfigurat, slut. / … / Din loc în loc accentuezi pătrate /Pătate cu timiditate, sprâncene ridicate /Reiei povestea de la început.” ( pag. 18 ).
              Pe „Corabia nebunilor” ( pag. 27 ), mă miră că nu ne-am întâlnit până acum – sau poate că da; e clar un loc pentru poeţi, altceva ce să zic…; în „Noiembrie al meu” ( pag. 35 ), nu e loc de întâlnire, pentru că într-adevăr e al ei, al poetei, e poemul  rotund, fără vreo scăpare a unei muchii… Dar ceva tot mai notez, pentru a mă putea opri, momentan, din astă privelişte fără doar şi poate înţelept de limpede, de plăcută, deloc scrâşnită şi nici întortocheată sub auspiciile vreunei ambiţii de cine ştie ce curent literar mai mult sau mai puţin emblematic după vreun trend anume. „Dualitate în intimitate /Părăsesc neajutorarea /Mărunţită în pasiuni /Amprentate pe frunţi /Ce îşi revarsă stropii /Preocupării alternante / … / Iubiri nenăscute din ancorări divine.” ( Dualitate – pag. 67 ). Iar pentru a rămâne în registrul acesta, care cred că se apropie foarte mult de o latură a unui destin sublim, atât doar: „Fructul pământului înfloreşte în gândul meu /Izvor de vorbe, nesecat /De timpul adormit în vitrina amintirii. //Acolo e lucrarea divină /Acolo e mana cerească /Acolo e lupta omenirii /Exilată în păcate. / … / Acolo e visarea de vise / Acolo e sfârşitul nesfârşitului /Acolo e lucrarea divină.” ( Acolo – pag. 95 ). Cu voia divină, în lumea aceasta plină de înţelesuri, Claudia Gabriela Marcu    iată că le-ai găsit pe acelea care trebuie. Înţelesurile lumii, lumea fiind a poeziei.  ( 2012 )
Daniel Marian

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"