Ion PACHIA-TATOMIRESCU: Lirism şi „fiice ale ideilor“ din auriculul stâng


Cu privire la teritoriul liric inconfundabil al lui Nicolae Toma (născut în 12 iunie 1954, la Sacoşu Mare, jud. Timiş), autorul volumului de poeme, Ad hominem (2013)*, criticul lugojean, Simion Dănilă, vine în întâmpinarea Distinsului Receptor cu un binevenit crochiu (desigur, după aproape un cincinal de „producţie poetică“, pentru că nu-i luăm în consideraţie debutu-i cu proză şi poezie, petrecut în orizontul anului 1984, la „arhaice“ reviste, «Magazin» şi, respectiv, «Convorbiri literare», ci admirabilul său volum, Garnizoanele somnului, cu care se înfăţişază în Ţara Poemului – aşadar, după multe şi fierbiniţi veri / toamne ale coacerii pe tărâmurile publicisticii –, abia în anul 2009):
«Poezia lirică este o spovedanie, dar nu una ca taină rămasă între preot şi păcătos, ci un strigăt în faţa mulţimii, o exhibare a sentimentelor şi gândurilor celor mai intime. Curajul unei astfel de confesiuni [...] îl întâlnim numai la poeţii răzvrătiţi [...]. Nicolae Toma [...] nu concepe să se ascundă în poezie, după poezie, după cuvinte [...], ba, dimpotrivă, [...] devine el, prin nevinovată empatie, purtătorul de cuvânt  [al Femeii], dezbrăcându-i în public frumuseţea şi curăţia pasiunii. La urma urmei, dacă eul liric [...] nu răbufneşte, la ce bun să te faci că scrii poeme?».
Ars poetica – prin care se închide volumul lui Nicolae Toma, purtând un titlu latinesc, Ad hominem („Către lume“, „către lumea întreagă“, nu numai ad hominem milia decem / „la vreo zece mii de oameni“), titlu sub umbrela căruia se pune „întregul“ – este, într-adevăr, artă a marii deschideri umaniste, eroul liric, în ultimă instanţă, aparţinând prin toate fibrele sale fiinţiale întru Logos, mesianismului: «Poetul asemeni lui Iisus îşi pune inima drept scut şi cere / dreptul la rugă / şi nicidecum orbirea / nu va fi scăpare şi nici scrumul / cel fără de sfârşit / răstigneşte poetul / ce-a îndrăznit să cânte nemurirea / la porţile nesomnului numai inima lui veghează / înconjurată de gânduri gestează poemul şi-l bate în cuie / pe cruce» (p. 53).
Interesantul poem din „deschiderea“ volumului, Ceremonia ceaiului (paginile 5 şi 6), cu o variantă – scurtată / „cristalizată“ –, Omul fără milă, abordează tema străveche a enigmaticului feminin, temă nu numai a liricii lumii, ci şi a sapienţialităţii / paremiologiei, cunoscută din anticul Papirus Insinger (din Egiptul Antic, orizontul anului 150 î. H.: «Nu se poate cunoaşte niciodată inima femeii tot aşa cum nu este cu putinţă să cunoaştem Cerul»). Dar la poetul lugojean, Nicolae Toma, enigmaticul conjugat, bine temperat, la moduri lirice, ţine de „ens-ul polidimensional“, distinge „femeia clipei“ (de preferat, cea din versiunea secundă): «Ea care era doar femeia clipei / Profita şi istovea fericirea-n speculaţii / Şi sufeream că nu-i păsa că decorul / Era mereu altul şi inima mea împietrea / În repetarea nesăbuitelor ei porniri carnale // [...] / Se bucura de felul cum se trăgea în imaginea ei / Oglindită-n ape / Mă abandonam [...] în locul / Ce nu mai avea nicio raţiune / Alteori când fiinţa ei era plecată / Coboram în straturile adânci ale absenţei / [...] // Sunt nopţi când totul străluceşte / Iar ea ca şi cum şi-ar şti destinul / Stă calmă cu braţele întinse şi spune / „Omule fără milă te-am prins...!“» (p. Omul fără milă, p. 20 sq.).


Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Adorata femeie „a clipei“ lui Nicolae Toma devine, la rându-i, antica Fedra şi – „ca femeie trecută prin viaţă“ întru cunoaştere „profund-metaforică“ – răspunde „înţelept-obiectiv“ eroului liric „din deschidere“: «Vinul curge pe pământ / Şi mirosu-i limfatic / Îmi zguduie raţiunea / Palmele bărbaţilor care au vrut să mă atingă / Înfloresc în formă de inimă / până şi picioarele lor scânteietoare de încântare // [...] // Înmărmurită privesc umbra ta / Prelinsă peste carnea mea încinsă / [...] // Voiam să-mi spui cuvinte / Fără a le mai putea rosti / Cuvinte pipăite cu limba sorbind / Din strălucirea unei stele târzii / Vino şi dă-mi sânge / [...] // Câteodată mă amestec în mijlocul cuvintelor / De dragoste precum luna printre nori...» (Fedra, p. 7 sqq.).
Mai în valea cosmic-telurică a iubirii, sunt «femeile... // neînţelese ca un imperiu de îndoieli» (Iar şi iar, p. 28) şi eroul liric al lui Nicolae Toma, după ce intră «ca un hoţ» în viaţa «de prea mult albastru» (Sanctuarul, p. 19) a femeii din clipă, mărturiseşte (în elansarea-i realist-metaforică din prag de carpe diem, dar cu „polidimensionalitatea“ trăirii ca dintr-o ionpillatiană „eternitate de-o clipă“): «Nu-mi plac femeile care se cred iubite / Până la moarte / Femeia se iubeşte doar o clipă / E de-ajuns pentru o eternitate // Triumful tău se sparge / De caldarâmul din piaţa mare...» (Ikebana, p. 17).
 Eroul liric de sub lupa noastră mai umblă prin «litania femeii prizoniere» (Licitaţia de amintiri, p. 22) din inima-i, «cu un cuţit în ieri înfipt», până i se ascunde «în cuibul / păsării phoenix» (Arzi, p. 27), până «cel mare întotdeauna / mănâncă pe cel mic / strigând cu mânie / în numele unor idei / ca nişte solzi» (Stele, p. 41), până-i „muşcat de steaua“ ce-i dă «din plin înţelegerea şi durerea» la «streaşina timpului» (Paşii mei pe nisip, p. 51), ori până i se năzăreşte ea, edenica de fiecare zi, ea, cea „de dinapoia“ căderii în păcat: «Prin ochiul meu / te-ntorci la tine / iubita mea de fiecare zi / neîndurată şi fără de nume // chinuind păsări / chinuind lumina // şi uite statornicia / uşurel / alunecând» (* * *, p. 34).
Rareori, eroul liric din poemele acestui volum se avântă narcisist în infinitul templu din lacrimă, într-o iubire «fără fâlfâit de aripi» (Narcis, p. 11), vede că «ultimul revoluţionar era verde / iar cel de dinaintea sa roşu...», cu «comunismul lui Hristos transformat în nemurire» (Răzvrătitul, p. 12), crede că „niciodată n-o să se-nveţe minte“, «mereu scuipat / mereu ne-nvins», crede «în răstignire / şi-n două mii de ani de plâns» (Ceremonia realului, p. 13), are pe pământ drept cruce «adevărul şi dreptatea» (Conştiinţa durerii, p. 14), rătăceşte «pe o stradă a ideilor noastre» (Fiice, p. 29), idei cunoscute, ori mai puţin / deloc cunoscute, „străine“, privindu-l «ca nişte fiice», şi (în Invocaţie, p. 15 sq.), mesianic, psalmist-davidian, sau arghezian şi sorescian totodată, îşi cutremură lira: «Doamne / Nu mă prigoni / Eu o biată umbră / A Ta / Pâlpâi între naştere şi moarte / Speranţă clădind / Nu îmi lua flacăra / Libertatea nestinsă / Dă-mi răbdarea unui sihastru / Ruperea de lume a unui sfânt / Înţelepciunea unui prooroc / [...] // În fiecare clipă / Plutesc într-un ocean de aşteptare / Ignor cu bună ştiinţă realitatea râncedă / Zâmbesc / Rostind despre lumina Ta // [...] // Trec prin faţa gloatei mute / [...] / Mereu din gol în gol pe gol călcând // Crucea mea / Semnul Tău tainic / O târăsc la margine de timp».
Secundul volum, Ad hominem, de Nicolae Toma, deja marchează un admirabil teritoriu liric al unei lucide întomnări.
________________
* Nicolae Toma, Ad hominem, poeme, Timişoara, Editura Eubeea, 2013, pagini A-5: 56; ISBN 978-973-673-257-7).

http://www.armoniiculturale.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3927:ion-pachia-tatomirescu-lirism-i-fiice-ale-ideilor-din-auriculul-stang&catid=199:ion-pachia-tatomirescu&Itemid=53

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cea mai mică bibliotecă din lume

Să ne cunoaştem istoria: Ce rol aveau BRĂŢĂRILE DACICE?

Impostorii lugojeni ai lui George Costin, înfiltraţi printre revoluţionari (II)