Un torţionar securist, ucigaş de români, a fost scăpat de un judecător militar
Justiţia independentă a artizanului Traian Băsescu a
depăşit orice limite şi a stabilit că un torţionar securist din timpul
comunismului avea dreptul să ucidă un om care era opozant al regimului
comunist.
În ce ţară trăim? Ţara unde criminalii comunişti au
imunitate şi nimeni nu le poate face nimic torţionarilor securişti vinovaţi de
genocid.
Imediat după Revoluţie, pentru reuşita deplină a
schimbării, trebuia toţi securiştii băgaţi la puşcărie şi trebuia publicată
lista completă a colaboratorilor. Informatorii şi colaboratorii trebuiau
sortaţi în funcţie de modul cum au fost racolaţi: de bună voie sau şantaj.
Cea mai mare greşeală a fost înfiinţarea Serviciului
Român de Informaţii, care a readus în legalitate toţi securiştii. Practic, prin
această greşeală, Securitatea, braţul înarmat al partidului communist, care se
face vinovat de toate atrocităţile dintre anii 1948 – 1989, a fost repusă în
drepturi.
O analiză corectă arată că principalul vinovat de
situaţia politică şi economică din ultimii 24 de ani sunt aceşti securişti penetraţi peste tot, în
toate instituţiile statului şi dacă nu vom lua măsuri împotriva lor vom dispare
ca naţiune şi vom trăi perpetuum într-o criză permamentă. Aşa au învăţat de la
ruşi şi prin dezinformările tipic securiste încearcă să convingă populaţia că
sunt patrioţi, dar noi ştim că sunt antrenaţi să distrugă România.
Ultima decizie a Tribunalului Militar Bucureşti
demonstrează clar că nu numai justiţia civilă ci şi cea militară a intrat sub
aripa protectoare a securiştilor.
Colonelul Gabriel Gunescu, judecătorul Tribunalului
Militar Bucureşti, a respins în octombrie 2013 solicitarea fiului disidentului
anticomunist Gheorghe Ursu, de a desfiinţa decizia procurorilor de a nu-l
ancheta pe maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat
anchetarea disidentului înainte de moartea acestuia în 1985.
Înseamnă această respingere un act de justiţie? Nu!
Înseamnă că judecătorul militar a trecut de partea infractorului şi a autorizat
de facto că GENOCIDUL înfăptuit de comunişti şi securişti a fost LEGAL.
În motivarea sa, judecătorul securist a susţinut
faptul că
Gheorghe Ursu nu a fost cu adevărat un disident
politic, opoziţia sa la regim fiind „nesemnificativă”.
Gheorghe Ursu a murit în arestul Miliţiei Capitalei,
în 1985, fiind bătut sistematic de anchetatori şi de colegii de arest, tocmiţi
de organele de anchetă. La 1 iulie 2014, el ar fi împlinit 88 de ani.
După mai bine de şase luni, judecătorul militar,
securistul, colonel Gabriel Gunescu şi-a motivat sentinţa din octombrie 2013,
prin care a respins solicitarea că maiorul de Securitate Marin Pârvulescu,
coordonatorul anchetei la care a fost supus disidentul Gheorghe Ursu până în
1985, să fie anchetat de procurori pentru
moartea disidentului. Procurorii au respins sistematic, în ultimii ani,
plângerile penale ale fiului lui Ursu, Andrei, motivând fie că infracţiunea nu
există, fie că fapta s-a prescris – omor calificat sau crime împotriva
umanităţii. Colonelul Gabriel Gunescu a menţinut toate aceste decizii, aducând
însă în plus nişte motivări deosebite prin conţinutul lor.
Astfel, judecătorul militar arată, în motivarea
sentinţei sale, că nu se poate pune problema unei crime împotriva umanităţii în
cazul morţii disidentului Gheorghe Ursu, din mai multe motive. Unul dintre
acestea este că „această exterminare sistematică trebuia să fie făcută din
motive politice”.
„Or, în speţă, este totuşi dificil de considerat că
victima a fost un adevărat ‘dizident politic’. Într-adevăr este de notorietate
că în regimul comunist orice părăsire a ţării era o adevărată raritate, fiind
făcută numai de anumiţi cetăţeni şi sub un control strict, raportând la
organele de securitate orice mişcare, etc. De asemenea, este de notorietate la
ce presiuni erau supuşi cei care urmau să părăsească definitiv ţara, precum şi
rudele acestora; pe de altă parte, celor plecaţi ilegal, li se confiscau proprietăţile,
cei care plecau legal erau obligaţi să ‘vândă’ statului comunist, la o valoare
arbitrară stabilită de acesta, toate proprietăţile deţinute, iar dacă le
înstrăinaseră, erau obligaţi să le răscumpere şi să le vândă statului comunist
la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor
persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel
obligate să presteze munci neclaificate pentru a-şi câştiga mijloacele de
existenţă. În aceste condiţii însă, victima, care avea un fiu stabilit legal şi
definitiv în SUA, nu numai că nu a fost dată afară de la serviciu, dar a şi
făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, ţară din
Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicţie cu
situaţiile descrise mai sus, valabile pentru toţi românii de rând. (...) După
cum am arătat, ‘opoziţia’ victimei faţă de regimul comunist a fost
nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o
lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”, arată colonelul
Gabriel Gunescu, în motivarea sentinţei sale, făcând referire la perioada din
tinereţea lui Gheorghe Ursu, când acesta a fost membru al Partidului Comunist
Român.
Magistratul militar nu precizează sursele pe care se
bazează când face aceste afirmaţii referitoare la concediile lui Gheorghe Ursu
şi nici cele despre practicile regimului comunist faţă de cei cu rude în
străinătate.
Judecătorul Gabriel Gunescu dă o interpretare cel
puţin interesantă şi infracţiunii de crimă împotriva umanităţii, în motivarea
sentinţei sale. Astfel, el susţine că “subiectul pasiv al acestor infracţiuni
trebuie să fie calificat, legiuitorul referindu-se generic la grupuri de
persoane căzute în puterea adversarului, cum ar fi naufragiaţii, personalul
sanitar al Crucii Roşii. Or, din definiţia dată de legiuitor, rezultă clar că
aceste infracţiuni presupun, ca situaţie premisă, existenţa unei puteri
militare (străine sau nu), care administrează un anumit teritoriu la un moment
dat. În speţă, nu se pune această problemă”.
Gunescu menţionează practica Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie de a cerceta unele persoane din regimul comunist la nivelul
anilor 1950, pentru crime împotriva umanităţii. Însă, crede Gunescu, nu este
cazul pentru maiorul de Securitate Marin Pârvulescu.
“Spre deosebire de anii 1948-1960, în care s-au
produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se
mai poate considera că exista o intenţie clară de exterminare sistematică a
oricărui opozant din partea autorităţilor statului”, consideră judecătorul
militar, care susţine că infracţiunea căreia i-a căzut victimă Gheorghe Ursu
este omorul calificat, iar pentru aceasta au fost deja pedepsite alte persoane
– Marian Clită (infractor care l-a bătut în arest pe Ursu) şi ofiţerii de
Miliţie Mihail Creangă şi Tudor Stănică.
Colonelul Gabriel Gunescu s-a mai pronunţat o dată
cu privire la acest caz, însă pe o altă cerere. Şi atunci, ca şi acum, el a nu
a fost de acord cu desfiinţarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale în
cazul lui Marin Pârvulescu, soluţie dată de un procuror militar. De data
aceasta, el s-a pronunţat pe o decizie de NUP dată de un procuror civil.
Gunescu a solicitat recuzarea de la judecarea acestui dosar, pentru a nu se
considera că se pronunţă de două ori pe aceeaşi cauză, însă superiorul său
ierarhic i-a respins cererea.
Reacţia fiului disidentului Ursu: “Cea mai abjectă
sentinţă din istoria acestui caz”
Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu,
consideră că motivarea sentinţei dată de judecătorul Gabriel Gunescu este “cea
mai abjectă sentinţă din istoria acestui caz”. Andrei Ursu a înaintat plângeri
la Consiliul Superior al Magistraturii, la Parchetul General, ministrului
Justiţiei şi preşedintelui Traian Băsescu.
În plângerea adresată CSM, Andrei Ursu îl acuză pe
judecătorul Gabriel Gunescu de “gravă neglijenţă şi rea credinţă”, arătând că
acesta a îmbrăţişat chiar teoriile Securităţii despre disidentul Gheorghe Ursu.
Despre “concediile” lui Ursu în Europa, menţionate
fără nicio explicaţie de context de către judecătorul Gunescu, Andrei Ursu
explică în plângerea adresată CSM că tatăl său a călătorit doar de 5 ori în
Europa de Vest, de-a lungul vieţii sale: “călătorii despre care oricine îi
studiază dosarul, ca şi cititorii cărţii sale Europa mea, ştiu că le-a obţinut
luptându-se din greu cu regimul comunist, după nesfârşite refuzuri, urmate de
plângeri la toate forurile de Partid, inclusiv scrisori la Scânteia şi la
Ceauşescu, în care îşi cerea “dreptul de cetăţean liber”.
De asemenea, Andrei Ursu arată că judecătorul
Gunescu afirmă în mod fals că el se afla stabilit în SUA în timp ce Gheorghe
Ursu se bucura de “privilegiile” regimului comunist: Andrei Ursu a plecat în
SUA în 1986, la un an după uciderea tatălui său în arestul Miliţiei.
“Deci domnul Gunescu, care se pare că nici n-a citit
dosarul, care nu a audiat nici un martor, care nu a judecat cauza, fără să
aducă de fapt nici un argument, ştie totuşi că nu a existat o intenţie
sistematică a autorităţilor de aplicarea a acestor tratamente. Adică l-au
torturat şi ucis ca să-şi toarne prietenii, pentru jurnalul anti-ceauşist
aşternut de zeci de ani, pentru scrisorile la Europa Liberă din anii ’70 şi
‘80, pentru afişele anti-totalitare,... dar fără intenţie! Mai mult decât reaua
credinţă, aici se citeşte zelul cu care domnul Gunescu vrea să-l scoată basma
curată pe torţionarul Pîrvulescu, întreaga Securitate, întregul regim
Ceauşescu”, scrie Andrei Ursu în plângerea sa adresată CSM.
Ultima speranţă: un dosar penal pierdut prin Parchetul
Militar
Andrei Ursu crede că mai există o speranţă în ce
priveşte anchetarea maiorului de Securitate Marin Pârvulescu pentru coordonarea
anchetei care a dus la moartea lui Gheorghe Ursu: un dosar disjuns şi de care
nimeni nu mai ştie nimic, la Parchetul Militar.
“A rezultat recent din analiza corespondenţei între
instanţe şi parchete, aflată în dosarul de la Tribunalul Militar Bucureşti, că
dosarul de omor al lui Pârvulescu de la Secţia Parchetelor Militare, disjuns de
Dan Voinea în 2003 (provenea din dosarul Miliţienilor Stănică şi Creangă), nu a
ajuns încă în nicio instanţă. E posibil să fi fost pur şi simplu pierdut (şi
atunci ar fi o faptă penală), dar mai degrabă ar trebui să fie încă la Secţia
Parchetelor Militare, deoarece nu a apărut în nici unul din dosarele
plângerilor noastre din toţi aceşti ani: nici la Secţia de Urmărire Penală şi
Criminalistică, nici la ÎCCJ, nici la Tribunalul Militar Bucureşti - instanţe
care au solicitat acel dosar procurorului militar şef Ion Vasilache”.
Istoricul cazului Gheorghe Ursu
Inginerul Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie
1985, în arestul Miliţiei Bucureşti, după ce a fost închis timp de aproape două
luni şi a fost anchetat aproape zilnic. Conform mărturiilor colegilor de arest,
Ursu venea bătut crunt de la interogatorii, uneori fiind adus în celulă cu
pătura, pentru că nu mai putea să se ţină pe picioare.
Maiorul de Securitate Marin Pârvulescu a fost cel
care a coordonat anchetarea lui Ursu, în legătură cu jurnalul personal deţinut
de acesta şi cu prietenii săi de la Europa Liberă şi din România – oameni de
litere consideraţi şi ei disidenţi (precum Nina Cassian, Geo Bogza, Dan Deşliu,
Radu Cosaşu etc.).
Tactica procurorilor: infracţiunea securistului s-a
prescris
Toţi procurorii care au avut pe mână plângerile penale
depuse de urmaşul lui Gheorghe Ursu, în ultimii 10 ani, pe numele securistului
Marin Pârvulescu, au mers pe o singură idee: infracţiunea lui Pârvulescu, fie
că ar fi vorba despre omor, fie de tortură motivată politic, care intră sub
incidenţa crimelor împotriva umanităţii, s-ar fi prescris. Deznodământul a fost
mereu acelaşi: neînceperea urmăririi penale pentru Marin Pârvulescu.
În dosarul pe care s-a pronunţat judecătorul militar
Gabriel Gunescu, procurorul militar Octavian Opriş a mers pe aceeaşi idee:
infracţiunea de care Pârvulescu este acuzat, prin plângerea făcută de Andrei
Ursu, s-a prescris în iunie 2012, el calculând curgerea termenului de
prescripţie începând cu 1990.
Cu toate acestea, avocaţii lui Ursu au arătat în
repetate rânduri, în faţa judecătorilor, că o lege din 2012 care face
imprescriptibile infracţiunile de omor, invalidează teoria procurorilor. De
altfel, Ursu nici nu cere cercetarea securistului pentru omor, ci pentru crime
împotriva umanităţii, respectiv tortură motivată politic. În 2007, fiul lui
Gheorghe Ursu a depus o plângere împotriva fostului securist Marin Pârvulescu,
în care cerea procurorilor să îl cerceteze pe acesta pentru tortură motivată
politic, faptă care intră sub incidenţa infracţiunii de crimă împotriva umanităţii.
Plângerea a fost depusă la Parchetul Militar, care după trei ani a declinat-o
către Parchetul General, în 2010.
Pentru că nu exista niciun semnal că procurorii se
ocupă de acest caz, familia Ursu a făcut mai multe sesizări la Ministerul
Justiţiei şi la Procurorul General de atunci, Laura Codruţa Kovesi. În urma
acestor sesizări, Parchetul General a dispus întocmirea unui dosar de cercetare
penală.
Un an mai târziu, în 2011, Parchetul General îşi
declină competenţa şi trimite dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Bucureşti, schimbând totodată încadrarea juridică a faptelor reclamate din
crime împotriva umanităţii în omor.
Pe 21 martie 2013, procurorul Ruxandra Ionescu de la
Parchetul Tribunalului Bucureşti a dispus NUP pe infracţiunea de omor, infracţiune
care nu făcea obiectul plângerii penale iniţiale, însă aşa au considerat
procurorii că trebuie încadrată. Andrei Ursu a atacat această rezoluţie a
procurorului în instanţă, la Tribunalul Bucureşti, care şi-a declinat
competenţa şi a trimis procesul la Tribunalul Militar Bucureşti.
Concluzii
Securitatea este peste tot! Şi dacă nu luă măsuri
vom dispare ca naţiune, iar copiii şi nepoţii noştri vor trăi mereu ca nişte
sclavi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu