Întâlnire de suflet cu pictorul Mihai Teodor Olteanu și cu actorul Dorin Dragoș
“Dragostea si Arta vor triumfa mereu”
Galeria “Pro
Arte” din Lugoj va avea bucuria unei întâlniri cu publicul iubitor de artă și
cultură cu ocazia închiderii expoziției de pictură “Țărmuri, flori, îngeri
păzitori, miresme, culori” semnată de artistul timișorean Mihai Teodor Olteanu.
Acest eveniment cultural are loc miercuri, 22 aprilie 2015, ora 17, în incinta
galeriei de artă. În semn de prețuire alături de publicul lugojean va participa la această seară de artă și
cultură actorul Dorin Dragoș, născut și crescut în Timișoara. În 1992 actorul
hotărește să părăsească (dar numai pentru patru ani) Timișoara, pentru a urma
studii universitare de teatru și film la București cu sprijinul nemijlocit al
lui Mihai Teodor Olteanu. Revine în 1996 ca actor la Teatrul Național din
Timișoara cu multe roluri, de mai mare sau mai mică amploare. Îl regăsim pe
Dorin Dragoș ca actor al Teatrului din Timișoara până în 2003, când, urmându-și
dragostea vieții sale, pleacă la Berna, în Elveția. Aici reusește, în ciuda
inerentelor dificultăți, să pătrundă în lumea teatrului și filmului elvețian.
Joaca pe scenele din Berna, Neuchtal, Lussanne, Geneva, Lyon, Paris,
Montpellier, etc. obținând succese notabile. În universul cinematografic
participă cu roluri importante în filme de lung și scurt metraj, jucând în
limbile franceza, germana, engleza, spaniola, portugheză, rusă, filme premiate
la festivalurile de la Cannes, Berlin, Kiev, Brest, Geneva, etc. Dorul
persistent și neincetat de țara natală, de prietenii alături de care a crescut
și s-a format, care l-au cultivat și pe care i-a cultivat îl face să revină
acasă de câte ori are ocazia iar alături de Mihai Olteanu, prieten ales, are
iată din nou ocazia să recite în limba cea frumoasă, limba română.
Cine este pictorul Mihai Olteanu?
“M-am născut
la Luduș (Ardealul de mijloc) pe 13 August 1953.
Tatăl meu,
un împiegat de mișcare, avea un scris de mână atât de frumos încât mașinile de
scris ale epocii ar fi putut învăța multe de la el. Talentul său la desen și în
special cel la scris au fost demonstrate, din 1956 până în 1964, în închisorile
comuniste, unde copia poezii pe tălpile de lemn ale pantofilor.
Prima mea
intalnire cu pictura și chipul lui Dumnezeu a venit devreme; aveam cam trei ani
când am mers cu bunica mea la biserică, să îl implor pe Dumnezeu să-mi aducă
tatăl înapoi. În acei ani mi-am umplut ochii și sufletul cu icoanele pictate pe
pereții bisericii din deal, unde am și pictat câteva când aveam șase ani.
Curând, când aveam aproape nouă ani, am vizitat muzeul de artă din Ardeal: la
Cluj, maeștrii picturii românești: Grigorescu, Luchian, Andreescu – la Sibiu,
cei ai lumii întregi: Rembrandt, El Greco.
Andreescu
mi-o oferit melancolia, El Greco visul de înălțare, de a înfrânge păcatul prin
Artă și Dragoste, visul izbăvirii. Amândoi mi-au rămas în suflet pentru
totdeauna ca maeștrii ai Eternității. Când am fost în stare să îi înțeleg am
devenit pictor. Anii de școală generală și cei de Institutul de Artă “Ion
Andreescu” s-au contopit ca floarea soarelui la sfârșit de vară, lăsând în loc
de petale aurii și tinere, ruginitul grâului secerat, al movilitelor de tărâță
ca piramidele nemuritoare ale toamnei vântoase și melancolice. Deoarece
culorile toamnei m-au fascinat mereu, nuanțele sale mi-au oferit sentimentul de
împlinire al seceratului calm, tăcut, fără stridențe sau gemete, dar și frică de
a nu mă trece prea repede, de a nu mă detașa de creangă înainte de secerare.
Totul ardea
atunci în mine: bucurie și durere, tristețe și fericire. Toate au durat o
secundă sau o eternitate. Vremea primei mele cămăși albe a sosit, când am
intrat în societate, temător, excitat și fericit ca un învățăcel care se vrea
maestru. Se întâmpla în 1973, la galeria Institutului de Medicină Cluj, prima
mea expoziție individuală de pictură. După asta, expozițiile mele au continuat
la fel cum o ploaie de toamnă o urmeaza pe alta și soarele între două ploi
mi-au umplut studioul cu tablouri și m-a împins să le găsesc loc în sufletele
și casele oamenilor pentru care erau pictate. Nu mai erau doar simple obiecte,
ci bucăți arzânde din sufletul meu, născute pentru a fi puritate în suflet. Am
înțeles atunci secretul acestor cuvinte: "Pentru că Tu ești Unicul, care
oferă și se oferă pe Sine, Iisus Christos, Dumnezeul nostru."
A venit
Decembrie 1989 și eram în Timișoara. Orașul nostru amintea de visul și sfatul
lui El Greco, că Dumnezeu a coborât în mijlocul orasului și al oamenilor,
salvându-ne. Din nefericire El a luat pe cei mai inocenți, temători de El, cei
liberi să zboare spre Eternitate. Ne amintim de ei în fiecare Decembrie, iar
martiriul lor nu a fost în van.
La începutul
lui ianuarie 1990 am pictat tablouri imense pe pânză și lemn în fața
Catedralei, pe urmele tancurilor și ale trupurilor tinere zdrobite și acele
tablouri au rămas acolo mai multe luni, nemafiind numai ale mele. Era Altarul
celor iertați pentru libertate, celor plecați dintre noi prea repede. Împreună
cu un grup de scriitori și poeți am fondat “Timișoara”, primul ziar liber al
Timișoarei, un simbol al speranței și salvării. Era deceniul când am plecat
prima oară din țară, când am vizitat muzeele lumii și am expus în multe Sali și
muzee: Amsterdam (1992 - City Hall), Lyon (1994 – muzeul Bazilicii Notre Dame).
Au fost primele expoziții când am avut un sentiment că lumea este una pentru
toți, că Dragostea si Arta vor triumfa mereu.”
Mihai Teodor
Olteanu
Sursa:
romanianclub.ca
Pictura ca o scară a raiuluiPictorul Revoluţiei de la Timişoara
Mihai Teodor
Olteanu e considerat de peste douăzeci de ani pictorul Revoluţiei. Exaltat
într-o lume de apatici şi entuziast când alţii sfredelesc suspiciunea, el
pictează şi trăieşte ca să continue idealurile tinerilor ucişi, ale părinţilor
lor, cărora nu poţi să le vindeci pierderea, relativizând semnificaţiile
răsturnării dictaturii cu preţul sângelui. Revoluţia de la Timişoara i-a dăruit
pictorului forţa libertăţii de expresie şi de acţiune. Pictura e destinată
cetăţii şi acţiunilor de caritate, ca un prinos continuu adus astfel martirilor
revoluţiei, uitaţi de beneficiarii ei şi cu atât mai mult de către cei care au
confiscat-o. Cel ce a fost studentul şi licenţiatul Institutului de Arte
Plastice din Cluj, unde i-a avut profesori pe Aurel Ciupe, Teodor Botiş şi
Mircea Crişan, prieten cu Horia Bernea, cu care împarte multe paradigme comune,
iubirea de Dumnezeu şi de natura luxuriantă, praporii, coloana în grădină, tema
grădinii Maicii Domnului. Mihai Teodor Olteanu este un artist de un talent
debordant, în care iubitorii picturii redescoperă lumina şi cromatica Şcolii
Balcicului, smalţurile ceramicii româneşti şi spirala desenului, un
neoimpresionism seducător vizual ce te scufundă, în visare şi scrutarea de
sine. Artistul mai e celebru şi prin primirea făcută Majestăţilor Lor la
Timişoara, regele Mihai şi regina Ana, când primarul oraşului, domnul Ciuhandu,
membru marcant PNŢcd, i-a dat mână liberă ca să-l întâmpine pe Suveran, iar
pictorul a pregătit un alai de zece călăreţi, cinci pe cai albi şi cinci
călărind cai închişi la culoare, un portret al regelui Mihai şi o icoană ce
le-au fost dăruite la intrarea în Ghiroda, la 2-3 km de aeroport, acolo unde au
fost întâmpinaţi. Impresionează publicul iubitor de pictură prin fervoarea
credinţei, o inocenţă generoasă, un suflet locuit de o biografie scăldată, ca
şi maturitatea artistică, de modele exemplare. Aflăm din propriile mărturisiri
că tatăl, care a fost închis în puşcăriile politice între 1956 şi 1964, avea un
talent rar de a scrie frumos, darul caligrafiei, pe care şi l-a exersat în
detenţie scriind poeme pe talpa de lemn a pantofilor. Pictează icoane de la
câţiva ani cu imaginile picturii de frescă din biserica unde a mers cu mama să
se roage pentru ca tatăl să-i fie eliberat. Acest hieratism se păstrează în
întreaga creaţie a artistului, marcată, indiferent de temă, compoziţie şi
anotimp, de o beatitudine şi de omniprezenţa spiritului filocalic. De unde
sentimentul că ai în faţă un pictor care parcă se roagă pictând, că pictura e
pentru el şi o formă de rugăciune. Îţi aminteşte cu sentimentul acela aparte pe
care l-a trăit atunci că lumea este una şi unică pentru toţi şi că Iubirea şi
Arta vor conta întotdeauna. Mari bucurii rămân până azi expoziţia din Olanda,
din primăria oraşului Amsterdam, sau aceea de la Muzeul Bazilicii Notre Dame
din Lyon... Mihai Teodor Olteanu vorbeşte mai des despre suflet decât despre
culori şi tehnici picturale. Pentru el tabloul este o stare a sufletului, o
ofrandă adusă lui Dumnezeu. A avut zeci de expoziţii şi sute de colecţionari
deţin lucrările sale, iar multe altele au fost dăruite pentru strângerea unor
fonduri destinate faptelor caritabile sau restaurării şi achiziţiei unor
instrumente muzicale, precum o orgă, de pildă.
Din dor de
Vincent van Gogh
Peisaj văzut prin fereastră
Mihai Teodor
Olteanu a avut multe expoziţii în ultimii doi ani în ţară şi străinătate.
Creaţia lui e prezentă în numeroase colecţii din ţară şi străinătate. Pictorul
a fost invitat să expună de curând la New York şi în urmă cu câteva zile,
prezent la cel de-al 35-lea Congres al Academiei Româno-Americane, a fost
invitat să expună la Bari şi Toronto. În 1992, aflat la Amsterdam cu o
expoziţie, în care figura şi portretul reginei Beatrix a Olandei, i-a dăruit
reginei acest portret pe care reprezentanţi ai Casei Regale veniseră ca să-l
achiziţioneze. Alte două portrete ale unor membri ai caselor regale europene şi
un portret al împăratului Japoniei au fost pictate de artist şi fac parte din
colecţiile în cauză.
Grigorescu,
Luchian, Andreescu sunt maeştrii pe care-i descoperă copil în muzeele din
Ardeal în vreme ce admiră pictura magiştrilor universali Rembrandt şi El Greco
din albume. Albumele cu impresionişti îi populează atelierul şi uneori o
expoziţie întreagă e dedicată unui pictor fără ca lucrările expuse să-l
pastişeze. În galeriile din Timişoara, la Helios, prin expoziţia intitulată
„Din dor de Vincent" a fost limpede mărturisirea unui cult faţă de pictura
lui Vincent van Gogh. Mihai Teodor Olteanu se regăseşte în marele pictor născut
în Olanda nu doar prin atracţia pe care i-o împărtăşeşte pentru uriaşele
floarea-soarelui şi natura scăldată în lumină. Au în comun, dar să păstrăm
proporţiile!, o emoţionalitate intensă, o fragilitate conţinută, o educaţie
vizuală marcată de lăcaşuri de cult. Îi deosebeşte însă „succesul" în
viaţă. În vreme ce Van Gogh nu a vândut decât o singură lucrare, Mihai Teodor
Olteanu e căutat de o mulţime de colecţionari pretutindeni unde expune.
Pensulaţia olandezului excepţională ca tehnică şi intensitate simbolică l-a
cucerit pe artistul român. Dovadă tensiunea suprafeţelor sale pictate, mişcarea
şi vibraţia până la paroxism a liniei, ritmul liric şi poezia obţinută prin
metonimiile pânzei, acele detalii în care irumpe întregul din nenumărate şi
unice „pars pro toto", funcţionând fiecare asemeni instrumentelor în
simfonie. Olteanu pictează carismatic şi dramatic deopotrivă, e absorbit de
esenţa naturii, a omului, a lui Dumnezeu. Pictează mult încontinuu, asemeni
marelui pictor olandez. La moartea lui Van Gogh s-au găsit peste 900 de picturi
şi 1.100 de desene, duse la capăt de-a lungul unui deceniu de creaţie. Ceea ce
înseamnă cam o pictură la patru zile şi un desen la trei zile. În 27 iunie 2011
a avut loc vernisajul expoziţiei intitulate „Heaven Night" a pictorului
român la galeria de artă „Pro Arte" din Cluj. Expoziţia urma celei de la
Lugoj şi celei de la Timişoara, într-o cadenţă ce pare neverosimilă, dacă nu
le-ai văzut şi dacă internetul nu ar dovedi că ele au existat, ba chiar mai
mult, că prea puţine lucrări se repetă, artistul fiind îndeobşte prezent cu
picturi noi, văzute anume şi concepute pentru fiecare simeză. Expoziţiile sunt
vernisate într-un ritm incredibil, artistul pictează cum respiră, ca şi cum
ceea ce vede cu sufletul devine imediat pictură. Regăsesc în unele pânze tuşa
spiralată şi curbele pensulaţiilor din Van Gogh, verdele adânc cu infinite
nuanţe pictate abrubt din „Peisajul de la Saint-Remy" şi norii cumulus
pictaţi vânjos, ca nişte caiere. Muşcătura contrastelor unică din peisajele cu
munţii, cei de la Saint Remy la Van Gogh, cei din Ardeal şi dinspre Banat din
peisajele lui Olteanu. Descopăr aceeaşi plăcere a decupajului în peisaje, a
faţadelor de construcţii, cu uşi şi coloane, cu acoperişe ţuguiate precum în
celebra Biserică din Auvers-sur-Oise ori peisajul cu strada din satul Auvers
sau grădinile de zarzavat din Montmartre sau peisajul cu o casă albă în noapte.
Nu pot să nu remarc asemănări de cromatică, pensulaţie şi compoziţie între
peisajele pictate în noapte cu poduri reflectate în apă, cu firmamentul de
stele aprins, cu acoperişuri văzute dinspre atelier. Nu cred că e o reacţie
care diminuează valoarea unui artist faptul că pânzele lui îţi amintesc o anume
atmosferă, lumea artei unui mare pictor al lumii despre care recunoaşte el
însuşi cu filială admiraţie că-i este dor. Aşa că mi-am amintit de „Casa
galbenă" care e adăpostită de Muzeul Van Gogh, de „Podul Langlois de pe
Arles", de „Via roşie", de cutezanţa exploziilor cromatice şi a
culorilor puse pe pânză ca un vertij.
Pictura ca o Scară a raiului
Peisaj
Am avut
bucuria să-mi lansez ultima carte „Scara leilor" şi în oraşul Lugoj, un
soi de leagăn generos şi dinamic al culturii cărţii, graţie Henrietei Szabo şi
echipei sale. Galeria însorită cu ferestre largi înspre stradă, care adăpostea
întâlnirea mea şi a lui Marius Ghilezan cu cititorii, învecina volumele noastre
cu o expoziţie care mi-a atras atenţia, mai întâi prin tablourile luminoase,
vitale, cu tuşe în cascade, ecouri şi vârtejuri, precum la Van Gogh. Apoi
interesul mi-a fost trezit de titlul expoziţiei, care suna ca o replică la
„Scara leilor" şi „Ţigara unui vrăjitor de paie". Expoziţia
pictorului timişorean Mihai Teodor Olteanu, deschisă la Galeriile de Artă din
Lugoj sub genericul „Scara raiului", aşeza pânzele artistului memorabile
prin învălmăşirea culorilor sub acest generic, clamând ascensiunea, levitaţia,
creşterea spirituală şi paradisul. A fost prima mea întâlnire directă cu
picturile acestui artist care pictează precum respiră, cunoscut de prieteni şi
cetăţenii oraşului ca Pictorul Revoluţiei. În primele zile ale libertăţii
Timişoarei a pictat în faţa Catedralei o poartă din icoane, ca un altar sub
cerul liber pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că şi-a întors faţa înspre români
şi a-i arăta că nu ne-am uitat credinţa în pofida deceniilor de ateism impuse
de comunism. Poarta de icoane pictate de Mihai Teodor Olteanu a fost comparată
cu Poarta Brandenburg, la ceasul eliberării şi reunificării Germaniei, după
căderea şi demolarea Zidului Berlinului, fărâmiţat în relicve şi adus în case
sub forma dumicaţilor de ciment şi cărămizi pictate cu graffiti. Acest moment a
fost unul al consacrării civice pentru pictorul cunoscut şi preţuit pentru
creaţiile sale dinainte de revoluţie, căruia nu i-a fost dat să vadă muzeele
lumii decât din albume, înainte de 1990. Revoluţia de la Timişoara, pe care nu
concepe s-o pună nimeni sub semnul îndoielii, i-a marcat profund viaţa şi
opera. Pânzele pictate apoi au o zonă însângerată de uleiuri aşezate cu cuţitul
de parcă în fiecare peisaj, natură moartă sau portret ori icoană, stigmatele
credinţei în libertate şi-ar arăta prezenţa.
Peisajele ca
o artă a fugii transpusă în privire
Natură statică
În seria de
peisaje care individualizează arta lui Mihai Teodor Olteanu, trebuie să privim
transfigurarea, vocaţia artei, şi nu triumful unui mimesis bine pus la punct.
Nu întâmplător Mihai Teodor Olteanu alege dintre axiomele unor mari artişti
cuvintele spuse de Picasso despre acei pictori care transformă soarele într-un
spot galben în vreme ce alţii, adevăraţii pictori transformă un spot galben în
soare. Uşurinţa de a picta a artistului ne poate descumpăni, cineva ar putea să
spună că pictează aşa de uşor şi rapid de parcă ar zbura. Fulguranţa, adierea
culorilor, rotirea pensulei nu întâmpină poticniri. Turlele unei catedrale împrumută
trunchiurilor de copaci verdele, griul, albul, galbenul tocmit cu linişte în
vreme ce aceeaşi culoare îşi amplifică dimensiunea şi forţa în coroana
frunzelor, în prim-planul pământului pictat ca o apă curgătoare dacă nu apa
curgătoare e pictată ca un pământ înfăţat şi învârtoşat de frunze şi brazde.
Pictorul se joacă alteori şi pune tubul de ulei alb pe o pensulă mare, desenând
ca un ajur între copaci şi apă, un soi de parapet, de gard buclat, în ochiuri
largi de dantelă. Acelaşi alb intră subţiat, cu zig-zaguri şi goluri, zvâcnet
de trestie, în frunzişuri, în coaja copacului, în pântecoasa creastă circulară
a munţilor, delimitată de cer şi liziera prim planului. Privitul cu lupa al
picturilor te înduioşează la gândul că, aşa cum aceeaşi culoare poate picta tot
ce există şi toate elementele şi materiile vieţii, tot aşa tot ce există este
legat de toate prin sângele, viaţa sau ADN-ul acestei culori. Ziduri şi faţade
de case şi ogrăzi ardeleneşti, poduri peste ape din ţară şi alte oraşe ale
lumii, portaluri şi porţi, ferestre în faţade de variate culori intense, cu
canaturi groase sunt montate în ziduri asemeni pietrelor preţioase. Culoarea e
aşezată în peisaje lumeşti precum mătasea, firul de argint şi de aur în obiecte
de cult, destinate ritualului religios. Asemeni agatelor, cuarţului bulbucat,
cristalului de stâncă, smaraldelor şi turcoazelor ori coralului în coperţile
ferecate ale Evangheliarelor, în ferecăturile de moaşte, pe patrafire şi
acoperământe de icoană, de sfinte vase şi de morminte, în colivare de argint
aurite, în broderii de epitafuri, în dvere, văluri de tâmplă...
Toamna în oraş
E imposibil
să nu simţi religiozitatea care dă aură şi smerenie tuturor acestor peisaje din
toate anotimpurilor, aprige şi iuţi în a se naşte, intuitive şi intemperante,
glorificând o frumuseţe venită parcă dinspre două târâmuri legate ca rugăciunea
rostită de Iisus, pe care o citim în „Matei", capitolul 6, 9-13 , în
cuvintele „precum în cer aşa şi pre pământ", rugăciunea sau predica de pe
munte, mult rostitul ori şoptitul în gând „Tatăl nostru". Artistul e
profund credincios. De unde şi simplitatea sa şi liniştea monahală pe care o
păstrează la evenimente de care se desprinde pentru a predica, urmăriţi-l pe
internet credinţa sa în artă, în frumos, în adevăr. Florile, buchete, cu o
imensă ardere şi voluptate în asocierea culorilor sunt parte din nesfârşite
serii de naturi moarte, desprinse mereu dintr-un peisaj sufletesc, rafinate şi
uneori sălbatece ofrande cromatice. Fiecare buchet pictat ne trimite la o stare
de suflet, linişte, provocare, admiraţie, nostalgie, nelinişte, furtună
lăuntrică, scenografie, artificiu, inocenţă. Marea bogăţie oferită privirii
sunt culorile, dezlănţuite mereu, şerpuitoare, vii, înflăcărate, în palete şi
serii dramatice, de galbenuri şi de verde precum în celebra „Grădină de la
Daubigny", una dintre pânzele de la finele vieţii pe care a pictat-o Van
Gogh din care nu transpar depresia, deznădejdea. Zona decorativă e bine
cumpănită din sălbăticia şi libertatea pe care şi-o asumă buchetele, exotice,
orgolioase, insolite. Înscenarea frumosului nu e ascunsă. Dimpotrivă. Vârtejul
florii-soarelui pictate de Vincent s-a mutat în toate corolele, jerbele,
florile ce năpădesc ferestre, ziduri, coloane, portaluri, agăţătoare, într-o
frenezie a viului şi sărbătorii naturii ce însufleţeşte privirea şi dă suflet
mereu celor văzute de pictor. Nu poţi să nu-ţi doreşti însoţirea cu aceste
pânze care pictează sănătatea şi solaritatea frumosului, seninătatea, smerenia,
salvarea prin credinţă, jertfa eucharistică, arta ca o semănare de roade şi ca
o hrană (nu am uitat splendida expoziţie „Hrana" a lui Horea Bernea şi
nici tabloul său ca un peisaj „Pomenirea"), arborele vieţii. Artistul ne
repetă aceste adevăruri în toate picturile lui în care talentul se însoţeşte cu
buna credinţă şi culorile cu iubirea celor ce sunt, într-o frumuseţe liniştită,
monahală şi o splendoare a florilor şi grădinilor de mănăstiri şi biserici, iar
nu de parcuri şi sere. Mihai Teodor Olteanu transpune frumosul din lumea
profană în cea religioasă, după acel model al cântecelor populare rescrise în
arta fugii, unde armonia şi reluarea motivelor, care se repetă, sunt ca şi
treptele, aceleaşi şi mereu altele, când se urcă şi se înalţă în scara raiului,
scara privirii în orizontul tot mai blând şi luminat al înţelegerii.
DOINA
URICARIU
Publicat
Vineri, 15 iulie 2011
Sursa:
cotidianul.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu