Locuri misterioase din România

Un film terifiant, care te pune pe gânduri. Comentat de scriitorul Paul D. Adrian, filmul  ne aduce în prim plan locuri din România cu întâmplării stranii, fără explicații. Locuri cu trecutul întunecat, pentru care nu există nicio explicație științifică.
Există locuri în România care îţi dau fiori numai când auzi de ele. Oriunde mergi în ţară vei descoperi o mulţime de legende şi de locuri pline de mister. Născociri sau nu, miturile se transmit de la o generaţie la alta şi sunt mereu la fel de interesante.
Filmul îl puteți viziona la sfârșitul articolului.

Poiana Trestiei 
Legenda Râpei Diavolului din Poiana Trestiei. În sătucul Poiana  Trestiei, Prahova, legenda legată e Râpa Diavolului este arhicunoscută de localnici. Unii spun că pe aici bântuie tot felul de duhuri necurate, alții cred că locul ascunde o comoară blestemată, iar pasionații de teorii privind existența extratereștrilor sunt convinși că zona este o poartă interdimensională.

Duhurile rele despre care se crede că sălășluiesc în Râpa Diavolului s-ar fi aciuat în zonă încă din vremea dacilor. Asta pentru că pe atunci preoții făceau aici ritualuri în care invocau spiritele și forțele naturii pentru ghidare și protecție. Astfel, printre spiritele care au răspuns chemării și-au făcut loc și duhuri necurate, care au refuzat să mai plece și au rămas să bântuie zona, speriindu-i pe cei care se încumeta să le incalce teritoriul.

Alții spun că acele duhuri necurate se află în zonă pentru a proteja o comoară îngropată de haiduci, care au aruncat asupra ei un blestem, pentru a nu fi găsită. Legenda spune că blestemul comorii nu atinge pe acela care va avea curaj să doarmă în zonă sub cerul liber și s-ar putea dovedi vrednic de a primi, în vis, instrucțiuni care îl vor duce la comoară. Se pare însă că nimeni nu a fost pe placul duhurilor, pentru că majoritatea celor care au încercat să găsească tezaurul au avut de suferit.

În anumite nopți din an, spun oamenii, deasupra Rapei Diavolului se pot vedea flăcări albastre, care ar indica unde se află comoara. Mulți au încercat să o desocopere, însă niciunul dintre ei nu a sfârșit bine. Unii și-au pierdut mințile, alții s-au ratacit în drumul lor spre mult râvnitul tezaur și au fost găsiți rătăcind aiurea, sfâșiați și cu privirea pierdută.

Duhurile din Râpa Diavolului au, se pare, o putere foarte mare, nici preoții nereușind să le alunge. Legendele locului vorbesc chiar și despre trei preoți care au vrut să facă o slujbă de sfințire a locului, însă spiritele s-au dovedit mai puternice decât orice rugăciune. La scurt timp după ritualul de exorcizare, preoții au plecat la casele lor. Nu a mai durat, însă, mult, până când și-au pierdut mințile, asemenea căutătorilor de comori, reușind, totuși, să povestească despre creaturile ciudate și înfricoșătoare care i-au urmărit.

Poveștile legate de duhurile care bântuie locul spun că acelora care au încercat să dezgroape comoara haiducilor li s-au arătat diavoli cu cap de bovină și corp de om. De apariții similare și de experiențe înspăimântătoare au avut parte și cei care, cu bună știință sau din întâmplare, au înnoptat cu cortul aproape de Râpa Diavolului. Aceștia au avut parte de experiențe înfiorătoare, auzind tot felul de foșnete și zgomote ciudate în puterea nopții, sau chiar trezindu-se în timp ce cortul li se zgâlțâia inexplicabil, fără ca prin preajmă să fie picior de om.

Dacă cei care cred în legendele locului sunt convinși că peste această zonă din județul Prahova domnește Necuratul, pasionații de teorii despre civilizații extraterestre au altă versiune și pun toate fenomenele de aici pe seama existenței unei porți între dimensiuni.

Legende sau nu, toate aceste povești despre Râpa Diavolului ar putea fi o mană cerească pentru localitățile din preajmă, cei pasionați de fenomene inexplicabile putând găsi oricând în zonă un pat cald și un blid de mâncare, dacă vor să își încerce norocul și să încerce să vadă pe propria piele dacă întâmplările sunt reale sau sunt simple mituri ale locului.
Sursa: cultural.bzi.ro

Pădurea Radovan
Legenda fantomei din pădurea Radovan din judeţul Dolj. Mireasa din Radovan îi bântuie pe localnici de mai bine de 60 de ani. Localnicii din comuna doljeană Radovan îşi fac cruce în momentul în care sunt întrebaţi de fantoma din pădure. În urmă cu mai bine de 60 de ani, o tânără gonită din Moldova de sărăcie s-a spânzurat. De atunci, ''Mireasa din Radovan'' imediat după lăsarea întunericului le apare oamenilor în faţă. Unii oameni se jură că fantoma le-a trecut prin faţa ochilor. Mireasa le apare în faţă şoferilor şi îi terorizează pe cei care se plimbă prin pădure ''Nu şi-a găsit liniştea. S-a spînzurat aici în pădurea Radovan. Noi nu venim niciodată singuri aici. Ne este frică. Mireasa a fost văzută de multe perosane. Mulţi şoferi au făcut accident imediat după ce au văzut fantoma. Eu nu am văzut-o niciodată, dar un vecin s-a întâlnit de câteva ori cu ea. Când a văzut-o a luat-o imediat la fugă. De atunci nu a mai mers niciodată în zona respectivă. '',a  spus Ion Tică.  

Oamenii din Radovan povestesc că tânăra Ileana a plecat din Moldova în căutarea unui trai mai bun. S-a angajat la un bărbat bogat din Radovan, care a început imediat să îi facă ochi dulci. Fata nu a cedat avansurile, însă a fost batjocorită şi a rămas însărcinată ''Nu a putut trece peste acest lucru şi peste faptul că trebuia să aducă pe lume un copil nedorit. A mers în pădurea Radovan şi s-a spânzurat de o creangă. Mai târziu s-a dovedit că fata nu era gravidă .Toată lume spune că era foarte frumoasă, iar băieţii erau tot timpul în preajma ei'', a mai povestit un localnic.     Şoferii care trec prin pădurea Radovan sunt sfătuiţi să nu încetinească sau să se uite în altă parte decât înainte.
Sursa: adevarul.ro

Dealurile din Lungani
Mărturii din lumea întunericului pe dealurile comunei Lungani. Trei sate aflate în apropiere și poziționate în triunghi, Lungani, Goești și Brăești au în comun mai multe legende legate de apariții inexplicabile.

Bătrânii din aceste sate cunosc poveşti şi legende cu fantome şi lucruri necurate care-ţi fac părul măciucă. Grozăviile care au trecut dincolo de coamele pustiite ale dealurilor din comunele învecinate Lungani şi Brăeşti au supravieţuit trecerii timpului datorită bătrânilor care, prin mărturiile lor, le-au împărtăşit şi generaţiilor mai tinere. Unii dintre fiii şi fiicele satului şi le-au însuşit, alţii au refuzat să creadă în existenţa Necuratului chiar acolo, în satul lor.
Miron Ştreangă, în vârstă de peste 80 de ani, a venit de pe meleaguri bucovinene în comuna Lungani acum circa 51 de ani. Bătrânul se mândreşte cu faptul că a pus umărul la formarea iazului, acum secat, de care sunt legate o parte dintre povestirile cu fantome. De apariţiile necurate i-a povestit, după cum mărturiseşte, socrul său. Pe el nu l-au necăjit că „poartă mai mereu o iconiţă“ care l-a protejat de rele şi în timpul armatei.
„Eu nu am văzut nicio fantomă dar, chiar aici, în locul unde ne-am oprit, pe marginea podeţului, îmi povestea socrul meu că apărea într-un timp un băiat, îmbrăcat în costum tradiţional, care cânta la fluier. Asta se întâmpla cu ani în urmă, cam pe la miezul nopţii. Am mai auzit poveşti cu apariţia unor berbeci, tot la miez de noapte, la iezătură“, spune bătrânul. Însă după cum mărturiseşte cu tărie, el nu a crezut şi nici nu o să creadă în apariţiile necurate. „Ani buni am făcut naveta şi am mers noaptea pe drumul ăsta, dar nu am păţit nimic. Cred că celor care le este frică de aşa ceva şi au sufletul slab, le apar în faţă“, mai spune bărbatul.

Unul dintre locurile preferate de stafii este drumul care duce din satul Lungani, păzit de dealuri pustii despre care se spune că au servit drept mormânt soldaţilor din al doilea Război  Mondial, spre satul Goeşti şi care şerpuieşte iazul secat. Entităţi de culoarea laptelui, cu formă umană, povestesc bătrâni, îi însoţeau pe trecătorii întârziaţi. Generaţiile mai tinere au găsit însă ac de cojocul lor: pur şi simplu nu vor să creadă în existenţa acestora: „Eu nu mă tem de ele, dar, să vă spun sincer, nici nu merg noaptea pe aici“, spune Maria Vieru (52 de ani), localnică. În Goeşti, Trandafira Amăriuţei, ajunsă la venerabila vârstă de 93 de ani, mai poartă în minte lucrurile necurate petrecute cu ani în urmă. Mărunţică, bătrâna stă întinsă pe un pat, cu o cărţulie cât un vocabular în mână. Cuvintele scrise acolo trec prin lentilele mari ale ochelarilor şi o ţin prizonieră în universul lor. „Sunt cărţi sfinte, de rugăciuni“, spune Gheorghe Amăriuţei (62 de ani), unul dintre băieţii femeii. Vocea puternică a bărbatului o rupe parcă de sub vraja credinţei, obligând-o să-şi amintească de lucrările Necuratului. „Au fost lucruri de astea la noi, la poarta jităriei. Acolo, noaptea ieşea un viţel care stătea culcat, parcă dormea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de el că oamenii se speriau când îl vedeau. Venea noapte de noapte“, îşi aminteşte bătrâna.

Lumina de la cimitirul din deal Poate cele mai multe mărturii despre lucrarea Necuratului în comuna Lungani sunt despre lumina misterioasă din dreptul cimitirului vechi din satul Goeşti. „Veneam de la o nuntă, din satul vecin Brăeşti, când am văzut-o de la distanţă, prin dreptul locului unde sunt îngropaţi vreo doi spânzuraţi şi nişte otrăviţi cu zoală. Era o lumină care mergea aşa, dintr-o parte în alta, dar când te apropiai dispărea. Mă gândeam că e lucru necurat că acolo unde e un spânzurat apare şi diavolul“, povesteşte Gheorghe Amăriuţei. Cum treci de vârful dealului, pe lângă cimitir, şi cobori în vale, ajungi în satul Brăeşti, iar la primele case găseşti alte mărturii despre lumina din cimitir. „Se spune că e lucru rău. Merge când la deal, când la vale. Şi acum mai apare acolo, pe deal, dar cine o mai urmăreşte?“, spune şi Jănica Ignat, localnică din satul Brăeşti. Vecini de-ai femeii se gândesc că, de fapt, lumina misterioasă ar avea o explicaţie cât se poate de pământeană: „Ce lumină? Aia trebuie să fie vreun moşneag care se plimbă de colo-colo, cu un felinar în mână“, spune sceptic un bătrân.
Sursa: adevarul.ro

Poieni
Povestea Măresei, a celei care deţinea domeniul Poieni în secolul al XIX-lea, nu le este foarte străină celor care mergeau pe vremuri în tabăra din Munţii Poiana Ruscă. Întrebările apăreau, de obicei, imediat după ce se zărea cripta, aflată şi azi la numai câteva sute de metri de drumul principal spre Poieni Strâmbu. Acolo îşi duce somnul de veci Bogdanovich Ferencz, fiul Măresei (cuvânt provenit din „Măria Sa”, după cum o strigau sătenii), victimă a unui duel.
La scurt timp după moartea lui, Măreasa a dispărut de pe faţa pământului, lăsându-şi toate proprietăţile de la Poieni de izbelişte.
Măreasa Leopoldina s-a tras din familia nobiliară Stojánovits de Gojzest din Serbia. S-a căsătorit cu căpitanul sârb Vilibald Bogdanovich, proprietar a mai multor domenii, printre care şi Poieni Strâmbu, şi cu 28 de ani mai în vârstă decât ea. Împreună au avut un băiat, pe Ferencz, născut în 1863. După cinci ani de căsnicie, ea a intentat divorţ, pe motiv de infidelitate, iar judecătorii au decis să-i revină domeniul de la Poieni. Câţiva ani mai târziu, Vilibald moare, Ferencz devine moştenitor şi Leopoldina administrator direct al întregii averi.
Leopoldina se recăsătoreşte cu cumnatul lui Otto von Bismarck, Karl von der Osten-Plathe. Se mută cu proaspătul ei soţ şi cu Ferencz într-un palat din Nürnberg. Karl moare la scurt timp după aceea şi Leopoldina începe să frecventeze saloanele palatelor nobiliare din Budapesta, devenind o femeie foarte influentă în Imperiu, cunoscută astfel până peste ocean.

Măreasa obişnuia să vină în fiecare vară la Poieni, unde-şi petrecea câte 2-3 luni pe an. Aici se relaxa într-un castel (care era mai degrabă o cabană/casă de vacanţă) foarte izolat, aflat undeva pe vârful unui deal, înconjurat de anexe în care locuiau servitorii ei.
Oamenii locului vorbesc şi astăzi despre felul în care Măreasa era urcată până în vârful dealului: aşezată pe un scaun alb, cărat de patru servitori. Până în toamnă nu mai cobora în sat. Astăzi, din castelul Măresei nu mai rămas decât o fundaţie, acoperită de vegetaţie. Cei care lucrează la pădure spun că încă se mai găsesc bucăţi din vesela castelului în scorburi de copaci, probabil ascunse de oameni în timpul repetatelor vandalizări asupra clădirilor din deal.

Pe când Ferencz a împlinit 18 ani, inima i s-a aprins după o domniţă foarte frumoasă din Budapesta. Pentru că acea fată mai avea un pretendent, băiatul decide să se dueleze cu rivalul său. Astfel, moartea lui Ferencz are două variante. Prima ar fi că băiatul a fost împuşcat în timpul duelului. A doua variantă: de ruşine că a pierdut duelul şi de durere că nu a câştigat mâna iubitei, Ferencz s-ar fi sinucis prin împuşcare. În orice caz, indiferent de variantă, moartea băiatului de numai 18 ani a marcat definitiv viaţa Măresei.
Ferencz a fost înmormântat într-o criptă provizorie, în Budapesta. Câteva luni mai târziu, în anul 1881, a fost adus la Poieni. Pentru înmormântarea lui Ferencz, Măreasa, sprijinită şi de rudele Stojánovits din Banat, a construit o criptă maiestuoasă, săpată în stâncă şi formată din două încăperi. Sicriul din cristal a fost pus la vedere în prima încăpere şi în pământul de la intrarea în criptă a fost îngropat Lord, câinele Măresei. La numai un an de zile de la înmormântare, sicriul a fost jefuit şi cadavrul scos şi aruncat în râul Bega. De supărare, Măreasa a pus corpul băiatului înapoi în sicriu şi l-a mutat în ultima încăpere, a zidit un perete şi a comandat o poartă din fier forjat, cu care a închis cripta. După acest episod, contesa nu s-a mai întors niciodată la Poieni.

Legenda spune că locul în care băiatul îşi petrecea majoritatea timpului era tocmai pe stânca în care se află astăzi cripta. Înainte de duel, el i-ar fi cerut mamei sale ca, în cazul în care va muri, să fie îngropat în acest loc. Din păcate pentru Ferencz, locul său favorit s-a dovedit a fi unul blestemat după moartea sa, jaful criptei de la sfârşitul secolului al XIX-lea nefiind singurul.
Pereţii criptei au fost dinamitaţi de nunumărate ori fără succes, până în anii ’80. Atunci l-au scos pe Ferencz afară din sicriu şi l-au aşezat pe jos, peste un cearceaf. Cei care au asistat îşi amintesc că băiatul arăta intact, de parcă ar fi murit înainte cu o zi, nu cu 100 de ani în urmă. Apoi au băgat cadavrul înapoi în criptă şi au zidit peretele din nou. Tot atunci i-au făcut şi poze, dar n-au reuşit niciodată să le developeze, din cauză că au scos filmul la lumină şi cadrele s-au distrus pe loc. Vandalizarea repetată a criptei a continuat şi după anii ’80. Astăzi există găuri în zid, prin care se pot vedea rămăşiţele lui Ferencz, iar poarta a fost furată şi vândută la fier vechi.


Despre contesă se mai ştie că şi-a trăit ultimii ani în Budapesta şi că în anul 1906 a vândut proprietăţile de la Poieni cu 4-5 milioane de coroane către Societatea Minieră de Stat. S-a mai căsătorit de două ori: primul soţ a decedat şi al doilea a jefuit-o la numai două zile după nuntă, fugind cu bijuteriile, obiectele de valoare şi cu aproape toţi banii ei. Leopoldina von der Osten-Plathe a murit la 6 noiembrie 1913, în fostul hotel Bristol din Budapesta. Cheltuielile de înmormântare au fost acoperite de consiliul de administraţie al hotelului.

Un om al locului îşi aminteşte că în copilărie a văzut, în casa ultimului servitor al Măresei, două fotografii vechi: în una era contesa, alături de câinele ei, Lord, chiar în faţa castelului dispărut de la Poieni, iar în cealaltă era convoiul de servitori care o urcau pe Măreasa pe deal, pe scanul alb amintit şi mai sus. Fotografiile au dispărut și au apărut pe un site de licitații de antichități.
Articol scris de Alexandra Palconi.
Traducerea în limba engleză de Doiniţa Spuză.
Sursa: prinbanat.ro

Boldu-Creţeasca
Pădurea în care femeile avortau spontan. Spre o margine de Bucureşti, către localitatea Ştefăneşti, se află pădurea Boldu-Creţeasca, o rămăşiţă al vestitului Codru al Vlăsiei. În mijlocul ei, pe o suprafaţă de doar câteva zeci de metri pătraţi, se întinde aşa-numita baltă a Vrăjitoarelor, un loc cu o istorie ciudată. Bătrânii de prin partea locului povestesc că, pe vremea lui Ceauşescu, femeile însărcinate, care doreau să scape “fără probleme” de copii nedoriți, petreceau mai multe ore în zonă. Ceva inexplicabil le făcea să avorteze la scurt timp. Ce se petrecea acolo, nimeninu ştie exact...

Cum ajungi să calci prin acele locuri te cuprinde o stare de nelinişte şi o senzaţie de rău. Drumul care spintecă pădurea este plin de gropi, ca şi cum zilele trecute s-ar fi sfârşit războiul. Urlă vântul. Totul e pustiu. Din când în când, mai cad croncânind a moarte ciorile.
Balta din mijlocul pădurii e un loc straniu, ocolit şi azi de oamenii cumsecade. Din ea a rămas un fel de mlaştină.
Aici se strâng doar vrăjitoarele, noaptea, fac farmece şi invocă spiritele smârcului. Animalele sălbatice refuză să se adape din baltă. Când simt că se apropie de acest loc malefic, caii nechează şi se retrag speriaţi înapoi. Oamenii mai spun că oile şi caprele rămân sterpe dacă sunt lăsate să pască iarba de lângă baltă. Nici găinile nu scapă aşa uşor.

În trecut,femeile stăteau cu picioarele goale în apa bălţii până li se făcea rău. Asta se întâmpla fie vară, fie iarnă. Aşa avortau, iar unele, mai puţin rezistente, chiar mureau de la complicaţii. „Acolo nu-i lucru curat, maică!, spune o bătrână. Ştiu că se duceau la baltă, ca la doctor. Stăteau cu picioarele şi cu fundul în ea şi pe urmă se întorceau acasă şi-şi vedeau de treburi prin gospodărie. Auzeam apoi că mureau sau că le-a luat salvarea, că zac la spital şi că au avortat...”.

 Locuitorii din Ştefăneşti şi Voluntari îşi amintesc că, la un moment dat, aceste fapte au intrat în vizorul Securităţii, care a început să supravegheze atent balta. Pădurea devenise un fel de obiectiv strategic, iar soldaţii primiseră ordine să alunge femeile ce se apropiau de aceste locuri. Se pare că de aceste practici nu era străină nici prima doamnă a ţării, care primea informări regulate despre ceea ce se petrece în Pădurea Creţeasca.
Dupăcutremurul din 1977, mai multe camioane cu moloz provenit de la dărâmături aufost descărcate în “balta vrăjitoarelor”, însă totul a fost înghiţit de apă,care nu putea fi asanată cu nici un chip.

Locul are o reputaţie sinistră. În urmă cu aproape şase veacuri, în pădurea Boldu-Creţeasca a fost decapitat Vlad Ţepeş, al cărui trup se crede că ar fi înmormântat pe insula Snagov. După 1989, în apropiere de Balta Vrăjitoarelor a funcţionat Baza de echitaţie şi cascadorie Dracula, condusă de regretatul Ştefan Brandes-Lăţea. Iată ce s-a întâmplat în vara anului 1995, la începutul lunii iulie. Câţiva membri ai clubului Dracula făceau repetiţii pentru o filmare. În curte era un manechin care îl reprezenta pe Vlad Ţepeş. Lavinia, una dintre cascadori, se amuza încercând să-i pună un coif pe cap, dar nu reuşea. La un moment dat, din senin, pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, a început să… ningă abundent cu fulgi mari, ca în toiul iernii. Un operator a filmat întreaga scenă. Toatălumea s-a speriat. Cum a fost posibil? Mulţi dintre cei prezenţi au fost convinşi că e vorba despre un fenomen “poltergeist” şi că spiritu al lui VladDracul s-a manifestat în acest fel pentru a-şi arăta nemulţumirea.
Sursa: puterea.ro

Mănăstirea Chiajna
În apropierea cimitirelor Giuleşti şi Giuleşti-Sârbi se ridică ruinele Mănăstirii Doamna Chiajna, lăcaş în jurul căruia se învârt multe mituri urbane şi legende pe care toţi locuitorii din zonă le-au auzit din generaţie în generaţie.
Crime oribile, dispariţii stranii şi boli terifiante – toate au ţesut în jurul acestei mănăstiri, care nu a fost folosită niciodată, aura unui loc în care lumile se întrepătrund şi paranormalul înlocuieşte raţiunea.
Ruinele Mănăstirii Chiajna se ridică în câmp, unde vântul urlă a pustiu iar ciorile croncăne nestingherite, printre gunoaie şi câini înfometaţi. Despre biserica-cetate se spune că este un loc bântuit şi nu o dată oamenii au povestit că, dacă li s-a întâmplat să treacă noaptea prin zonă, au văzut umbre stranii şi au auzit sunete înfricoşătoare pe lângă pereţii mănăstirii. Tot aici, localnicii din Giuleşti-Sârbi spun că în nopţile cu lună plină se mai aude încă sunetul unui clopot, clopotul mare al mănăstirii, care a fost aruncat în apele revărsate ale Dâmboviţei undeva în secolul al XVIII-lea.

Se spune, de asemenea, că în 1967, în apropierea zidurilor mănăstirii a fost găsit cadavrul unui adolescent îmbrăcat într-un costum bleumarin, cel mai probabil o uniformă şcolară, iar în buzunar avea un bilet de tren emis de CFR Titu. Ulterior, anchetatorii au stabilit că fusese exmatriculat din cauza mai multor abateri şi venise la Bucureşti pentru a-şi căuta de lucru şi că fusese ucis de un alt tânăr cu care se întâlnise în Gara de Nord.

La mijlocul anilor '90, se spune că doi studenţi de la Politehnică pasionaţi de mistere şi paranormal au dispărut în mod bizar, fapt întărit de apariţia, în 2008, a unui film documentar. Filmul, făcut public pe YouTube şi intitulat "Bucureşti, 13", spunea povestea celor doi şi folosea imagini video care fuseseră, chipurile, filmate de aceştia în expediţii precedente la mănăstire.


Atraşi de legendele care înconjoară zidurile Mănăstirii Chiajna, se spune că sataniştii au transformat acest loc într-unul în care îşi desfăşoară adesea ritualurile. Deseori aici se regăsesc urme de focuri care au ars peste noapte şi în jurul căruia s-ar fi putut aduna adepţii bisericii diavolului.

Pe pereţii construcţiei se pot citi tot felul de inscripţii. Undeva în interiorul ei, însă, pe unul dintre ziduri, a apărut ceva ce pare a fi un chip misterios. Unii spun că ar fi figura unei fete, alţii văd un înger şi au fost chiar ochi care au zărit Sfinxul. Una dintre cele mai răspândite variante ar fi că este tocmai chipui fiicei doamnei Chiajna, Ancuţa, ucisă la ordinul mamei sale după ce se căsătorise fără aprobarea ei cu bărbatul iubit, iar apariţia atrage pelerini din toată ţara care vor să vadă minunăţia.


Mănăstirea are o istorie zbuciumată şi relativ neclară. Ridicată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1882) şi desăvârşită în timpul domnitorului Nicolae Mavrogheni (19786-1790), mănăstirea a primit numele de Doamna Chiajna, după fiica lui Petru Rareş şi nepoata lui Ştefan cel Mare. O construcţie în stil neoclasic impresionantă, de 43 de metri lungime şi 18 înălţime, mănăstirea putea fi uşor confundată cu o cetate, ceea ce s-a şi întâmplat chiar înainte ca lăcaşul să fi fost sfinţit. Turcii au atacat-o într-o noapte şi au incendiat-o, în urma flăcărilor mistuitoare rămânând doar ruinele care au dăinuit până în ziua de azi. Cel puţin aceasta este o variantă a istoriei Mănăstirii Chiajna.

O altă legendă spune că aceasta era funcţională în 1792, când a izbucnit ciuma din vremea domniei lui Mihai Şuţu, molimă în timpul căreia acolo ar fi murit chiar Mitropolitul Cozma al Ţării Româneşti şi de la care i se trage faima de biserică blestemată. Arhiva şi scriptele care vorbeau despre începuturile mănăstirii au fost arse în totalitate, şi tocmai de aceea nu există o variantă clară, oficială, care să vorbească despre istoria acestui lăcaş de cult, care ar fi trebuit să fie unul dintre cele mai importante din ţară.

Impresionanta ruină a rămas totuşi în picioare, dar turla a căzut la cutremurul din 1977. De-a lungul timpului au existat mai multe tentative de a restaura Mănăstirea Chiajna. În vremea comunismului, când în întreaga ţară au fost demolate o mulţime de biserici, autorităţile nici nu au vrut însă să audă de restaurare, când episcopul Antim Nica a cerut aprobare. Iar după revoluţie s-a vorbit de mai multe ori despre începerea lucrărilor, dar niciodată intenţiile nu s-au concretizat.
Sursa: romaniatv.net


Poienari
Cetatea Poenari fiind denumită “cuibul de vulturi al vitejilor de demult”, a fost construită în secolul al XII-lea, fiind abandonată după zeci de ani, iar apoi recladită de către Vlad Țepeș, odată cu venirea sa la tron. Legătura cu persoana lui Țepeș, o învăluie instantaneu în mister, fiind plasată pe locul 5 în topul celor mai bântuite locuri din lume.
Echipa serialului Ghost Hunters International a studiat cetatea, alături de alte televiziuni, descoperind stranii interferențe cu alte lumi, sunete misterioase și alte activități paranormale.
Cetatea Poenari este un loc fascinant și plin de istorie.
Ascunsă între munți, bătrâna cetate Poenari, unul dintre cele mai mari mistere ale lui Vlad Țepeș, își tăinuiește încă secretele.
Legenda spune ca Vlad Țepeș ajungând la cârma Țării Românești în anul 1459 arestează toate familiile de boieri care au participat la asasinarea tatălui său, pe unii dintre ei trăgându-I în țeapă, iar pe alții obligându-i să meargă pe jos din capitala de atunci, Târgoviște până în Poenari pentru a construi o fortareață pe ruinele vechii cetăți.

O altă legendă spune că, în anul 1462,Țepeș, fiind urmărit de otomani, s-a refugiat în înălțimile cetății Poenari. Datorită otomanilor care au început să dărâme zidurile groase ale cetății, Vlad Țepeș împreună cu cei ce-l însoțeau, au fugit spre Arefu, un sat din apropiere, unde ajutat de 7 fierari, care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să scape de urmăritori.

Bătrânii mai povestesc cum, după o bătălie grea împotriva turcilor conduși de Radu cel Frumos, fratele lui Vad Țepeș, acesta din urmă se refugiază în Cetatea Poenari, împreună cu soția lui. Într-o noapte, un slujitor de-al lui Țepeș, luat prizonier de către turci, vede umbra frumoasei domnițe la una dintre ferestrele cetății și îi trimite cu o sageată, un mesaj prin care îi spunea că a doua zi, turcii vor ataca cetatea. Aceasta, ca să nu ajungă prizoniera turcilor conduși de Radu, se aruncă de la fereastră, în râu.
Sursa: efemeride.ro

Aici puteți viziona filmul

Locuri misterioase din România