“Libertate nu există, precum nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt concepte, atâta tot.” Despre scrierea în sărăcie... sau: a scrie pentru alții, fără a cere nimic în schimb



Interviu cu poetul, jurnalistul şi criticul DANIEL MARIAN:

R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni. Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în această lume?

DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii de-alea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel, să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindu-mi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat, nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul lumii, na!

R: Spune-mi, te rog, cât se mai citeşte în România şi cui mai foloseşte scrisul acum, în acest secol guvernat de goana după bani?

DM: A, da! Se citeşte enooorm! De regulă, aproape orice prostie se lasă citită, tolănită aşa, apetisantă, ’hai citeşte-mă’, ceea ce zis şi făcut. Cât se citeşte deştept, binemeritat, asta e altceva. Destul de puţin. Oricum, mi-e foarte clar că mai mult se scrie decât se citeşte. Şi în mare parte se scrie extrem de prost precum se citeşte extrem de prost. Excepţiile sunt rare, tot mai rare. Vezi tu, boala cititului e aşa ca o diafană diagonală pe lângă boala scrisului care e precum drept un glonţ, vâşti! Şi, ştii ceva, sincer acum, te-ai gândit serios cum acerb ne prefacem că ne mai citim noi între noi, când ce să vezi, clipocim ici-colo din simţul citirii şi ne săturăm mai repede decât am merita.

R: Cum este să scrii, ca jurnalist, critic literar, despre operele altora, fără să ceri nimic în schimb, deşi te lupți zi de zi cu sărăcia, cu o subzistență nedreaptă, uitată sau trecută cu vederea de mulți confrați, ocupați la rândul lor, să se strecoare prin vâltoarea vieții... tu ştiind că există critici care nu practică aceste „servicii”, decât fiind plătiți pentru ele?

DM: Crede-mă că sunt inconştient, habar n-am cum e pentru că nu mă gândesc la asta decât atunci când îmi taie netul sau/şi telefonul pentru neplată. În rest, m-am obişnuit să umblu cu buzunarele goale. Dar e bine, să ştii, mă pot considera fericit pentru că nu duc grija banilor. Uf, ce glumă cinică şi tâmpită pe deasupra… Hai să-ţi povestesc ceva scurt, de acum 22 de ani. Fiind într-o funcţie publică, trebuia să completez o declaraţie de avere. Ei bine, la mine peste tot era linie, în afară de o singură rubrică, acolo fiind trecut un amărât de salariu. De trei ori au venit de la secretariat la mine cu hârtia s-o refac crezând că ori sunt beat, ori nebun, ori îmi bat joc de ei. Cam aşa e cu mine. Inconştient. Sau cu capul în nori, cum mi s-a spus de curând. Ceea ce chiar e justificat, îmi plac norii, îmi place să zbor prin nori la nebunie. E şi trist, să ştii, simt asta aşa adiind, dar nu ştiu cum aş mai putea repara lucrurile la o vârstă de-a dreptul deprimantă, când cântă tot mai răguşit cucul existenţial.

R: Ştiu că ai în spate 28 de ani de ziaristică, că ai publicat multe cărți ce îți definesc talentul „născut, nu făcut”... „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să mă nasc încă/ liber ca şi când/ ar fi trebuit să mor deja...”  Acesta eşti tu, Daniel Marian, cu toată opera pe umerii grei. Deşi nu m-am ghidat niciodată după numărul de cărți scrise şi publicate, ci doar după cum şi ce se spune în ele, câte cărți s-au adunat până acum?

DM: Da, imediat după Revoluţie, student în Timişoara fiind, m-am pus pe luat taurul în coarne, cel mai al dracu’ taur. Nu-mi pare rău, dar n-aş mai face imprudenţa asta odată. Iar chestia asta cu libertatea, e o pură deşănţată iluzie liptă de noi ca un scai atâta vreme cât trăim şi poate şi dincolo în moarte. Libertate nu există, precum nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt concepte, atâta tot. Cărţi, să fie cred 53, dar să nu mă pui să îţi spun care-s alea, nu ştiu numele decât la vreo cel mult cinci virgulă trei… Pe undeva, s-ar putea să fie chiar mai multe decât femeile din viaţa mea, şi asta chiar că mă înspăimântă!

R: Ce părere ai, Daniel Marian? Marea poezie s-a născut şi se naşte din durere, din sărăcie sau/ şi din fericire?

DM: Poezia se naşte pentru că aşa vrea ea. Te-a prins, te-a înghesuit şi te pocneşte de nu te vezi. Eşti al ei, ea nu e a ta. Precum iubeşti o femeie la nebunie iar ei nici că-i pasă de tine. Fără a fi alergat buimac o întreagă scală de sentimente, unele mai anapoda decât altele, nu poţi fi poet. Sau poate că da, eu însă nu ştiu asta. Bine că nu m-ai întrtebat ce e poezia, of, gata, am scăpat!

R: Se poate face vreo delimitare între poezia feminină şi cea masculină, între poezia tinerilor şi cea a vârstnicilor?

DM: Categoric da. Depinde la ce oră din zi sau din noapte scrii, dacă eşti în faţa colii de hârtie – nu a calculatorului, nu, urăsc chestia asta – dacă eşti deci în pat, în birt, în şanţ, mergând pe drum, ori în tren, în maşină, în avion, în copac. Poţi scrie atât de galeş sau de dur, de niznai sau de jeluind, încât numai dacă pui buletinul lângă scriere îţi dai seama că totuşi eşti tu. Să fim înţeleşi, poezia reală nu are nimic de-a face cu condiţia poetului sau poetei, ce-o fi.

R: Cât de mult trebuie să citească un poet, un scriitor, şi ce să citească, pentru a putea ridica ştacheta propriilor lui scrieri... dacă şi cât contează aceasta?

DM: Nu ştiu cât de mult, ştiu însă că tot timpul se găseşte ceva cu adevărat bun de citit. Sau dacă nu se găseşte, n-ai decât să scrii tu, şi gata, vezi, tot se găseşte. Citeşti ceea ce simţi ca la îndrăgostirea din priviri, niciodată nu mergi la garderobă să vezi dacă te prinde bine. Şi bineînţeles contează precum aerul pe care îl respiri.

R: Cât de misterios, cât de adânc trebuie să fie actul în sine, acela de a scrie, să poată şi rezona cu mulți cititori? Cât din acest act este Dumnezeu? „Pe aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”, spune poetul Nicolae Băciuț... „Fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e bolboroseală”...

DM: Totul este Dumnezeu, dar absolut totul! Altfel n-ar fi deloc. Nicolae Băciuţ a spus bine, ar fi de prisos să mai plusez pe ceea ce deja e gata conştientizat şi exprimat. Dar cu misterul şi cu adâncul, asta da. Mister nu e, însă atât că eşti tu în paralel cu tine, de acolo din oglindă te uiţi la tine şi scrii. Iar adânc… nemăsurat şi nemăsurabil, în sus, în jos, unde vrei sau unde nu te gândeşti.

R: Şi ultima întrebare: Literatura noastră crezi că se îndreaptă într-o direcție bună?

DM: Literatura nu are şi nu a avut niciodată vreo direcţie, ci doar intersecţii. Unele accidentale, de fapt majoritatea, şi depinde dacă e rost de vreun pisc ori de vreo râpă. Nu se poate doar cu una fără cealaltă. Literatura e o probă de permanentă anduranţă în condiţii de subzistenţă. Dacă nu crezi, întreab-o şi probabil că îţi va răspunde: ’Ce vrei, mă, te pui cu mine? Ia taci şi scrie!’
Corin Culcea

Pentru a sprijini apariția unei noi cărți, iubitorii de cultură îl pot ajuta pe Daniel Marian și pot depune sume de bani în Contul deschis la Banca Transilvania, Sucursala Deva
 Nr.cont: RO89BTRLRONCRT0445123101

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cea mai mică bibliotecă din lume

Să ne cunoaştem istoria: Ce rol aveau BRĂŢĂRILE DACICE?

Impostorii lugojeni ai lui George Costin, înfiltraţi printre revoluţionari (II)