România, ţara berzei de cuc ?…

În vizită la Cascada Niagara. 

Acolo, pentru a nu îţi uda pantofii, îţi sunt date nişte sandale impermeabile.

La sfârşitul vizitei, o pancardă te anunţă că poţi dona acele sandale popoarelor nevoiaşe.

Fotogtafia spune destule... aşa, ca să ne facem o părere în privinţa opiniei americanilor despre noi.

Oricum, ne putem mândri cu ceva: SUNTEM PRIMII PE LISTĂ !

Pe de altă parte, ne considerăm îndreptăţiţi să facem referire la afirmaţiile Prof. dr. Maria-Luminita Rollé,  Academic Consultant in European Mytholgy  la Universitatea din Edinburgh: 

În Europa de Vest, ca şi dincolo de Oceanul Atlantic, nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală.

În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale domnului Soros, care finanţează edituri şi opinii la Bucureşti, în timp ce în Elveţia un doctor în istorie afirma (la Geneva, în iunie 1999) cum că Transilvania a apărut ca entitate în secolul XIII, iar un ambasador francez în România spunea (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV !

Cu toate acestea, nimeni nu menţioneazã că, cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Someş, în judeţul Alba, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. Tăbliţele de la Tărtăria,  datate  4.700 î.e.n., au stârnit interesul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi locuitorii pământului Transilvaniei ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.

Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998,  s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedică, Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei « autorităţi în materie », Prof. dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit Tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtã frază, fără niciun comentariu, astfel: « Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»

Dar Dl. Bărbulescu nu-şi aduce aminte oare, că scrierea proto-sumeriană apare cu 1000 de ani mai târziu şi că, cea cicladică, proto-greacă, dupã 3000 de ani ? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte decât celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să aparã pe harta Europei ? Si că tracii ocupau tot teritoriul dintre Munţii Ural şi Tatra, de la est la vest şi de la Marea Balticã la Dunăre şi Marea Neagrã, de la nord la sud ?

De asemenea, şi în acelaşi context, niciun specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui “detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioar limbii latine (care apare abia în secolul VI î.e.n.), şi că, în consecinţă, limba română nu “se trage” din latină, pentru cã, deşi fiind din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina se formează din etruscă şi greacă, care, deşi amândouã sznt indo-europene, sunt însă scrise cu un alfabet fenician, rãspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, estruscii ei înşişi erau o “branşă” a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celţii erau o “branşă” a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adicã traco-iliri, pânã în secolul VI î.e.n., când se deplasează din Noricum ( Austria ) spre Alpii elveţieni, unde se numesc helveţi.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, şi însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã şi interpretează istoria României?

În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, precum şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã şi nici nu putea fi când strãmoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvlesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul al VI-lea), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma şi Constantinopole, sub Atila în secolul al V-lea, dar se retrag spre Ural până în secolul al IX-lea, când se văpustesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).

Poporul si limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman şi limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a înpţat limba dacă imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împăratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “ţechini”. Şi tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul naţional de 80 tone-aur a fost vândut de către Nicolae Ceausescu la licitaţie în Zürich, fiind cumpărat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înţeleg şi simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane: “Munţii nostri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă!”

În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest “dormea” sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” şi “incult”. Prea puţină lume cunoaşte cultura şi civilizaţia Bizantină, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul, esenţial, că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă, este şi mai necunoscut. Academiile “păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul al VI-lea, iar când în cele din urmă universităţile au început să aparã în Occident în secolul al XIII-lea (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã şi studiau teologia. Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul al  XI-lea, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.

Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor Bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ într-un singur an la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantină este păstrată şi cultivată în ţările Române (de exemplu la Putna), care nu numai că îşi păstrează autonomia faţă de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei - , dar voievozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mănãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză la Lisabona şi publicată la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), şi republicată peste alţi 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992). Aceasta în timp ce, prima istorie serioasã a Bizanţului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoinţa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, nu a avut acces la texte bizantine, pentru simplul motiv că nu ştie greaca, nici cea veche,  nici cea nouă.

În final, se pune întrebarea de ce mileniile, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Şi reprezentanţii României peste hotare ? Cine promovează cultura milenară a României ?

Daniel Marian