Istoria altfel: Comunismul a intrat în România pe furiș, prin evrei avangardiști plătiți de sovietici


Avangardiştii interbelici ca Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Ion Călugăru, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M.H. Maxy, Sesto Pals, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou, Eugen Ionescu, Aurel Baranga, Paul Păun, Sașa Pană, aproape fără excepție evrei (așa ceva nu a existat în nici o țară vecină!), au introdus conștient literatura pornografică și toate mizeriile literare și artistice numai să compromită morala burgheză, să discreditreze România.


Avangarda cu două tăișuri sau O nouă istorie a Romaniei
Ceea ce știm despre avangarda literară, artistică în general, este că ea reprezintă factorul dinamic în mișcarea artei, că are rolul noului față de vechi, că este deschizătoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondând noi căi de exprimare, impulsionând cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingând tradiția ca factor fosilizant, retrograd.
Din acest punct de vedere, Eminescu a fost un avangardist? El, care a înnoit limbajul, în mod radical, dar care a fost și cel mai puternic glas de apărare a tradiției, a valorilor naționale, a operelor vechi, istorice! El a fost model de echilibru între aceste două direcții, ba s-a opus stricătorilor de limbă, falșilor cântăreți, promotorilor prefăcuți ai noului. Eminescu, un Shakespeare al românilor, a visat un Teatru Național „pe baze solide, vechi”. Poetul a avertizat pericolul formelor fără fond, găunoșenia avangardei, fără o orientare serioasă, pericolul imitației străine suprapuse peste fondul organic, intern. El a avut cuvinte alarmante asupra unei anumite tendințe create de „atâta străinătate” în cultura română. Atat în poezia Doina, cât mai ales în Studiul despre evrei a prezentat această tendință ca un sociolog și ca un vizionar. Și nu s-ar fi mirat prea tare să descopere ce aveau să facă avangardiștii în perioada interbelică. Dar poate că și Eminescu, cel mai mare vizionar pe care l-a avut România, ar fi rămas surprins să afle (oare s-ar fi așteptat la așa ceva?) ca scriitori de frunte ai României interbelice au fost factori de disoluție a burgheziei, a ceea ce a creat mai bun „aristocrația română, razboinică și mândră”, cum spunea Eminescu.

În proporție de 90 de sută, avangardiștii pe care îi admiram, care se află în manualele școlare, au fost evrei și membri marcanți ai PCR, încă din ilegalitate, și pe statele de plată ale NKVD (asimilat cu poliția secretă a fostului URSS, mulți istorici considerând-o o organizație criminală). Dacă se spune că evreii ne-au adus comunismul, ei au făcut-o și pe calea sensibilă a artei, i-au plătit pe scriitori să creeze o anti-artă, o latrină destabilizatoare.

Reviste de avangardă, considerate vârful de sabie al noului, ca „Alge”, „unu”, „Urmuz”, „75 HP”, „Bluze albastre”, „Cuvantul liber”, nu erau decât o troacă cu lături plătita de PCdR. Se cunosc două surse de finanțare: soția secretarului general al PCdR, tovarășa Foriş, și soția ambasadorului sovietic la București, tovarășa Ostrovski. Dar cred că nici “Punct”, “Apostrof” și “Integral”  nu au scăpat de acest servilism.

Apoi ne tot miram că avangardiștii români au fost primiți imediat în cercul avangardiștilor francezi, că au devenit fruntași ai mișcării suprarealiste, dar dacă știm că André Breton, Aragon, Malraux, Gide…. erau și ei în aceeași situație, adică agenți ai URSS în Franța, plătiți de NKVD și ambasada sovietică, ne explicăm imediat această înfiere parisiană a românilor. Însuși faimosul Gherasim Luca este recomandat de Geo Bogza lui André Breton să-l inițieze pe drumul comunist.

Avangarda devenea un pretext pentru a face propagandă mascată puterii sovietice. Iar schema s-a perpetuat, a funcționat și în deceniile următoare. Zaharia Stancu, Alexandru Balaci, George Macovescu, Miron Radu Paraschivescu,  Gh. Ivaşcu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Gogu Rădulescu au fost membri în ilegalitate ai PCdR şi pe statele de plata ale NKVD. Ei au pozat mai apoi în dizidenți, fiind de fapt agenți sovietici.


Avangardiștii interbelici pun sub semnul întrebării însăși calitatea de dizident. Și e de discutat în ce măsura alde Doina Cornea, Mircea Dinescu, Stelian Tanase și alții din mișcarea “anti-comunistă” nu erau plătiți de anumite oficine să discrediteze România lui Ceaușescu. Nu ne îndoim că au vrut să facă un bine României, dar nu putem să nu îi suspectăm că fac sau au făcut parte din aceeași schemă NKVD-ista, deși cu semnul schimbat.

Totul devine suspect în istoria României. Și e suficient să ne gândim la celebrul “jaf al secolului” (1959), atacul asupra mașinii băncii naționale a României, opera unei grupări de evrei, toți foști comuniști în ilegalitate, harnici securiști. Evreii s-au simțit nestingheriți pe pământul românesc, într-o libertate totală, descătușându-se cum le-a fost voia, așa cum fac azi ungurii, invitați cu surle și turle la guvernare, asigurați că li se va da o halcă din trupul țării!

Avangardiştii interbelici ca Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Ion Călugăru, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M.H. Maxy, Sesto Pals, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou, Eugen Ionescu, Aurel Baranga, Paul Păun, Sașa Pană, aproape fără excepție evrei (așa ceva nu a existat în nici o țară vecină!), au introdus conștient literatura pornografică și toate mizeriile literare și artistice numai să compromită morala burgheză, să discreditreze România. Acești mari intelectuali și scriitori au interzis să se audă poezia Doina, considerând-o “demodată, anacronică, decadența, slabă” (l-am citat pe Zigu Ornea), cum aveau să zică și comuniștii despre sculpturile lui Brancuși. Și mă întreb ce se alegea din Brâncuși dacă nu ajungea în Franța, și râmânea printre avangardiștii români?!

E greu de crezut că avangarda literară și toate mișcările de avangardă artistică s-au datorat faptului că autorii lor erau plătiți de NKVD sau ambasada sovietică! Iată o ipoteză cutremurătoare, să judecăm avangarda ca un instrument de propagandă împotriva României! Numai Iorga i-a demascat pe acești agenți deghizați în artiști, iar membrii Mișcării Legionare au simțit cacealmaua, persecutându-i și arzându-le revistele în piața publică.

Într-un articol în care încearcă să răspundă de ce procentul de evrei în avangarda interbelică din România a fost atat de mare, Magda Cârneci bate câmpii cu grație, nu înțelege nimic, nu dă nici o explicație. Ba da una, cică din cauza constrângerilor la care au fost supuși evreii în România, a apărut reacția lor de defulare artistică! Iar mărturiile evreilor români, așa cum arăt în cartea Mesalina, dovedesc că, dimpotrivă, evreii iubesc România pentru liberarea pe care au avut-o aici, ca în nici o altă țară!

Ciudat cum totuși avangarda franceză nu a destabilizat Franța în asemenea hal ca să o transforme în putere comunistă, deși comunismul francez a fost mereu o forță în Franța, dar a destabilizat în schimb România. Eminescu arată de ce, vorbind de condiția statelor mici, unde evreii au găsit teren de manifestare a calităților lor ancestrale, ca Polonia, unde au determinat „moartea naționalității”. Poate că nu avangarda artistică a adus tancurile sovietice, dar artiștii școliți la Moscova, precum Jules Perahim, sau prelucrați aici, ca Ștefan Roll, Aurel Baranga și mulți alții, au adus și implementat realismul socialist.

O imagine a acestei realități, a studiului asupra avangradei interbelice, ne arată mai limpede cum ne-a fost furată istoria adevărată și cum a fost fabricată o alta. Iar curente artistice atât de roditoare, cum au fost dadaismul și suprarealismul, să ni se pară orori, zămislite din ouă otravite. Istoria artei ne apare ca o sperietoare. Poate că și Renașterea are o asemenea explicație subversivă, însă cert este că România modernă a fost o piatră turnantă, o răscruce de drumuri, care a favorizat colosal dezvoltarea avangardei.

Nici un George Călinescu nu a bănuit că mișcarea de avangardă, căreia el îi oferă un loc neasemuit, a fost o armă de lupta în coasta României. Oare o asemenea cauzalitate să aiba și teatrul absurdului? Categoric, se cere rescrisă istoria literarturii, a artei, însăși istoria țării!
Românii trebuie să fie conștienți că această schemă, de a compromite România, s-a păstrat și după 1989.

La destabilizarea economică și politică a țării s-a lucrat și pe cale culturală. Filme antiromânești, care încriminează România, au fost premiate la Cannes și la alte festivaluri occidentale. ICR, prin coada de topor Patapievici, a lucrat cu toate motoarele la compromiterea României. El s-a servit de o serie de lichele, de calibrul lui Tismăneanu, Pleșu, Liiceanu sau Cărtarescu, care au lucrat la demolarea a tot ceea ce inseamna tradiție sănătoasă, începând cu Eminescu, pe care l-au numit „cadavrul nostru din debara”.

Cărtărescu, Cristi Puiu și alți fuckyoucisti se trag direct din sucul revistei „Pula” a lui Geo Bogza, și el un militant de seamă, plătit de NKVD, prin Legația sovietică de la București, pentru demolarea democrației burgheze. Fronda acestor avangardiști s-a dovedit o armă cu două tăișuri. Întrebarea este, dacă știm acum aceste dedesubturi, ce mai rămâne din opera lor de avangardă? Devine deodată o monstruozitate. Sau poate că au crezut în ceea ce fac și și-au pus talentul în slujba unei cauze crminale, de îngenunchere a României și de punere a ei în hambarele fostului URSS. Este notoriu jaful care s-a petrecut.

Azi, până și ziariștii ruși se sperie de comorile furate de sovietici de la români! Nu știm dacă se va face vreodată un calcul, câte transporturi cu cereale, petrol, lemn sau alte bunuri au carat rușii din România!

Politica interbelică s-a continuat după aceeași schemă și în anii postdecembriști. De data aceasta însă, ea a fost susținută și din interior, de guvernele și președinții țării. Românii, la toate nivelurile, și-au adus aportul avangardist la compromiterea și demolarea a tot ce s-a făcut bun în România socialistă, așa cum evreii școliți au procedat în perioada interbelică, atunci când au fost plătiți să compromită burghezia română, câștigul de democrație și libertate pe care îl avea.

Din această perspectivă, ne întrebăm dacă România poate fi ea însăși, dacă nu se afla mereu în slujba unei puteri sau alteia, dacă nu e la cheremul jocurilor și intreselor politice, al sferelor de influență. Și ne întrebăm dacă un Mihai Viteazul, care a visat o Românie mare, unită, independetă, liberă, poate fi posibil azi? Sigur el ar sfârși sub cuțitul unui Tokes sau altul, care se substituie adevăratei avangarde românești.
Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York pentru Ziariști Online

Sursa: ziaristionline.ro

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"