Cum au învins moţii Securitatea la o jumătate de secol după ce "bandiţii au fost arşi de vii"
Saga familiei Şuşman
„Lupta” dintre Securitate şi Toader Şuşman, cel care a
întemeiat unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă anticomunistă,
nu s-a terminat acum o jumătate de secol când el a fost ucis alături de doi
copii, iar ceilalţi au fost deportaţi în colţuri diferite ale ţării. Încercarea
de a şterge de pe faţa pământului această familie şi de a ascunde tragedia prin
care a trecut a eşuat. Nepoţii Şuşmanilor se întorc acasă.
„Bandiţii au ars de vii“
„Bandiţii au ars de vii“, aşa se termina, conform
raportului întocmit de Securitatea Cluj în 1958, ultimul act al tragediei care
a cuprins familia Şuşman, una dintre cele mai respectate şi iubite familii de
moţi din Munţii Apuseni. „Bandiţii“ din raportul securiştilor sunt Teodor
Junior şi Avisalon Şuşman, doi dintre cei cinci copii ai fostului primar
liberal din Răchiţele, Teodor Şuşman. Împreună cu cei doi fii, cel care a fost
supranumit „tatăl moţilor“ a pus bazele, în 1948, „Grupului Şuşman“, una dintre
cele mai longevive şi temute mişcări de rezistenţă din România. După 10 ani de
urmăriri, în care sute de militari şi securişti au scotocit fiecare pădure din
Apuseni şi în care zeci de localnici au fost bătuţi crunt pentru a-i trăda, cei
doi fraţi, Teodor Junior şi Avisalon, ultimii membri ai „Grupului Şuşman“, au
fost încercuiţi într-o şură din satul Traniş, judeţul Cluj. Se întâmpla într-o
dimineaţă friguroasă de 2 februarie 1958. Pentru că nu au putut nicicum să-i
scoată din ascunzătoare, în ciuda faptului că au fost aduşi peste o sută de
militari cu şapte camioane şi autoturisme, securiştii au dat foc şurei unde se
aflau cei doi şi au aşteptat ca aceştia să ardă de vii. Cu şapte ani înainte,
tatăl celor doi îşi găsise şi el sfârşitul în condiţii neelucidate. Deşi există
rapoarte detaliate ale Securităţii cu privire la cele întâmplate, nicăieri nu
scrie unde au fost îngropaţi tatăl şi cei doi fraţi. „Călăii“ s-au lăudat în
rapoarte despre anihilarea „Grupului Şuşman“, dar nu au catadicsit nici măcar
să schimbe actele de stare civilă ale acestora, care atestă astăzi că
partizanii sunt vii. Securitatea a vrut astfel să şteargă cu buretele
tragedia prin care a trecut familia Şuşman. Ceilalţi trei copii ai fostului
primar, Traian, Romulica şi Emilian, au fost trimişi la canal, deportaţi în
colţuri diferite ale ţării şi hăituiţi de agenţi acoperiţi zeci de ani după ce
partizanii din munţi au fost ucişi. Să le relateze cunoscuţilor sau copiilor
despre trecutul familiei a ajuns să fie un act periculos pentru ei. Treptat,
urmaşii lui Şuşman s-au închis în ei şi amintirile lor au rămas încarcerate
într-o celulă a memoriei. Tragedia la care Statul Român şi-a supus
propriii cetăţeni era pe cale să fie îngropată şi dată uitării ca şi cum
ar fi fost doar un vis urât.
ÎN CĂUTAREA STRĂMOŞILOR PIERDUŢI
La câţiva ani după Revoluţie, descendenţii fiului cel mai
mic al familiei Şuşman – Emilian – au vrut să se facă lumină. Este vorba
despre Constantin Şuşman (52 de ani) şi soţia acestuia, Doina Şuşman (49 de
ani), care au început, din anul 2000, să reconstituie ca pe un puzzle uriaş
tragedia Şuşmanilor. Cei doi s-au documentat ani întregi, vorbind cu rude, cu
localnici şi studiind diferite documente oficiale şi dosarele Consiliului
Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS). Au cerut ajutorul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc (IICCMER) şi, în 2010, trupul lui Teodor Şuşman a fost descoperit şi
înmormântat creştineşte. De patru ani, sunt căutate şi cadavrele celor doi
fraţi. Ultima încercare de a-i găsi s-a făcut în vara aceasta, pe 18 august, la
56 de ani de la tragicul moment.
CERCETĂRI ZADARNICE
După o zi epuizantă în satul Traniş, căutând trupurile
celor doi partizani Teodor Junior şi Avisalon Şuşman, „vânătorii de securişti“,
aşa cum li se spune istoricilor de la IICCMER, au ajuns la o ipoteză tristă.
„Groapa unde le-au fost aruncate trupurile arse e posibil să fi avut o adâncime
foarte mică, mai ales că în zonă este greu de săpat solul, fiind pietros.
Militarii au pus peste corpuri nişte frunze, crengi şi pietre şi au plecat. Primăvara
au venit animalele pădurii şi au mâncat ceea ce a mai rămas. Speram să găsim
măcar o falangă sau ceva oase. Ar fi fost de ajuns pentru familie, pentru a
face o înmormântare creştinească, dar nu am găsit nimic“, povesteşte, cu
tristeţe în glas, istoricul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de
Istorie a Transilvaniei, coordonatorul operaţiunii.
PISTĂ FALSĂ
Investigaţiile pentru găsirea rămăşiţelor celor doi fraţi
Şuşman au început încă din vara anului 2010. După un îndelungat efort şi
multe cercetări de teren efectuate în satele de munte din zona Huedinului, s-a
reuşit, cu o oarecare aproximaţie, stabilirea locului unde se presupunea că
victimele au fost înhumate. Primele săpături pentru căutarea mormântului comun
s-au făcut în iulie 2011.„Atunci am săpat în partea de sus a şurei, pentru că
acela era locul indicat de majoritatea martorilor, dar fără succes“, a precizat
Petrov. Investigaţiile au fost reluate în 2013 şi, din nou, s-au luat mărturii
de la bătrânii din Traniş sau din alte sate. În urma acestui demers, s-a
stabilit un nou presupus loc al mormântului. De data aceasta, în partea de jos
a casei. „Martorul pe care l-am găsit ne-a spus că la două luni după ce fraţii Şuşman
au fost arşi de vii, el, împreună cu mai mulţi copii, a văzut urmele gropii.
Era în partea de jos a casei, lângă o formaţiune stâncoasă. Era primul loc unde
se putea face o groapă. Omul mai avea şi un reper: o cioată de fag“, explică
Petrov. Cadavrele celor doi fraţi nu au fost găsite nici în acest loc.
„Groapa unde le-au fost aruncate trupurile arse e posibil să fi avut o adâncime
foarte mică, mai ales că în zonă este greu de săpat solul, fiind pietros.
Militarii au pus peste corpuri nişte frunze, crengi şi pietre şi au plecat.
Primăvara au venit animalele pădurii şi au mâncat ceea ce a mai rămas. Speram
să găsim măcar o falangă sau ceva oase. Ar fi fost de ajuns pentru familie,
pentru a face o înmormântare creştinească, dar nu am găsit nimic“ Gheorghe
Petrov, istoric la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.
MILITARII, SOLUŢIA PENTRU DEZLEGAREA MISTERULUI
În timpul
cercetărilor pe care le-au făcut specialiştii de la IICCMER, a fost identificat
şi un militar care a participat la acţiune. „Este un sătean care, pe vremea
aceea, era militar în termen la o unitate din Constanţa. În timpul operaţiunii,
le-a dat o mână de ajutor celor de la Securitate, întrucât ştia foarte bine
zona. Sunt sigur că el cunoaşte exact unde sunt îngropaţi cei doi fraţi, dar,
chiar dacă a trecut aşa de mult timp, parcă era îndoctrinat şi nu a vrut să ne
spună. Vorbea despre ei ca despre nişte «tâlhari»“, povesteşte Petrov. Totuşi,
mai există o ipoteză, deşi argumentele pentru susţinerea acesteia sunt destul
de puţin convingătoare. „E posibil să fi fost îngropaţi în altă parte.
Locurile în care am săpat până acum au fost indicate de oameni din zonă. De
acum încolo, alte informaţii vom putea obţine numai de la militarii care au
participat la acţiune. Sunt peste o sută de militari în termen care au fost
aduşi când făceau armata la Securitate în Floreşti (n.r. – comună din
apropierea oraşului Cluj-Napoca). Ei ar trebui să ştie, dar este foarte greu
pentru Institut să obţină informaţii despre identitatea acestor militari.
Eu nu mă las, cercetările vor continua!“, spune hotărât istoricul. ;
APEL CĂTRE MARTORI
Istoricul Gheorghe Petrov face un apel către militarii
care mai sunt în viaţă şi au participat la măcelul din dimineaţa zilei de 2
februarie 1958, pentru identificarea locului unde au fost înhumaţi fraţii
Şuşman. „Îi rog să mă contacteze la numărul 0721.400.396, sau pe adresa de mail
gheorghe.petrov@gmail.com“, spune Petrov.
Moartea
„tatălui moţilor“
Teodor Şuşman fusese primar al comunei Răchiţele în timpul
guvernărilor liberale (1922-1928, 1930-1934) şi apoi în toată perioada
războiului (1939-1945). Era un primar iubit şi un gospodar desăvârşit. „Prin
1968, a trecut prin Răchiţele un executor judecătoresc. A oprit în faţa casei
Şuşman şi a întrebat a cui e gospodăria asta. «Ăsta e raiul lui Şuşman», a spus
el după ce a aflat a cui era casa. Era ceva să ai livadă la munte şi să ai sub
fiecare pom stupi de albine. Dacă l-a impresionat pe executor, care văzuse ceva
case la viaţa lui, cred că era ceva“, povesteşte Doina Şuşman. Averea lui
Şuşman includea şi două gatere de tăiat cherestea, un depozit de material
lemnos, un magazin sătesc bine aprovizionat şi circa şapte-opt hectare de
pământ.
„A BĂTUT CU PUMNUL ÎN MASA REGELUI“
Teodor Şuşman a fost numit „tatăl munţilor“ sau chiar
„tatăl moţilor“, după ce a fost primit în audienţă de regele Ferdinand I, în
1925. Cu această ocazie, primarul a „bătut în masa regelui pentru drepturile
moţilor“, arată unele mărturii. Documentele IICCMER atestă faptul că Teodor
Şuşman intrase în conştiinţa colectivă încă din anii ’20, când a militat pentru
împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile care până atunci aparţinuseră
unor austro-ungari. „Oamenii au crezut în Şuşman, pentru că atunci când s-a
început reforma agrară el s-a implicat direct şi îl simţeau bătăios. Apoi, în
timpul războiului, când nu se găseau de-ale gurii, el îi unea pe toţi sătenii
şi se duceau cu carele peste munţi şi aduceau grâu din câmpie. Fiecare om dădea
cât avea, dar grâu primea şi cel care avea doar păduchi. Se ţinea cont şi de
cei săraci“, explică Doina Şuşman. Din mărturiile adunate de Doina Şuşman,
reiese că Teodor Şuşman era foarte aspru cu femeile care nu-şi îngrijeau
copiii. La fel se purta cu cele care îşi puneau crezul în palincă. „Era dârz,
te împietrea cu personalitatea lui. Aşa mi-a fost descris de cei care-l
cunoşteau“, mai spune Doina Şuşman. Femeia a găsit şi articole scrise de Teodor
Şuşman în ziarele şi revistele vremii pe diferite teme, cum ar fi reforma agrară
sau probleme sociale. „Am văzut chiar şi memorii scrise de el. Scria foarte
frumos, caligrafic, avea o exprimare aleasă. Simţeai dârzenia şi din
formulare“, mărturiseşte femeia.
IPOTEZA SINUCIDERII
Fostul primar Teodor Şuşman a murit pe 15 decembrie 1951,
la vârsta de 57 de ani, în condiţii ciudate. În iunie 2010, arheologii de la
IICCMER, la solicitarea soţilor Constantin şi Doina Şuşman, au descoperit
trupul neînsufleţit al liderului mişcării de partizani, într-o râpă aflată în
apropierea casei sale. Un cartuş a fost găsit în cutia craniană şi alte cinci
în zona corpului. „În raportul Securităţii scrie că s-a sinucis. După ce i-am
găsit trupul, s-a deschis un dosar la Tribunalul Militar din Bucureşti.
Concluzia procurorului a fost că este vorba despre sinucidere. E adevărat că un
glonţ în cap el şi-a tras, dar securiştii l-au mai ciuruit cu cinci gloanţe“,
relatează Doina Şuşman. Femeia spune că Teodor s-a predat singur. „A
venit singur să se predea. Soţia îi murise, de cei doi fii fugari nu mai ştia,
pentru că, după o încercuire a Securităţii, s-au despărţit, Traian, Emilian şi
Romulica erau la puşcărie, în plus avea semnale că oamenii din sat erau supuşi
la chinuri tot mai mari. Eu cred că a vrut să se termine toate astea. S-a dus
la grajdul unui vecin şi i-a dat unui copil un ban să meargă la Miliţie să le
spună că Teodor Şuşman e acolo“, explică femeia: “Oamenii au crezut în Şuşman, pentru că atunci când
s-a început reforma agrară el s-a implicat direct şi îl simţeau bătăios”.
10 ani fugari în Apuseni, apoi arşi de vii într-o şură
În raportul
întocmit de Securitate în 1958, găsit la CNSAS, se arată că Teodor şi Avisalon
Şuşman au scăpat ca prin urechile acului pe 8 decembrie 1957, când agenţii au
percheziţionat casa unei femei care îi găzduia, Ana Lungu, din satul Hodiş. Nu
au fost găsiţi pentru că podul grajdului era dublu, iar miliţienii care ar fi
trebuit să aştepte în şură nu au respectat ordinul. A doua noapte, tinerii au
plecat liniştiţi din casa care fusese scotocită cu o zi înainte. După ce a fost
reţinută şi „anchetată“ prin metode specifice, Ana Lungu a trădat: a dezvăluit
că un sătean din Morlaca, Iosif Floca, ţinea legătura cu fugarii.
STRATEGIA SECURIŞTILOR
După ce au constatat că foarte greu pot obţine informaţii
de la moţi dacă îi duc la Miliţie şi îi bat crunt, securiştii au decis să
schimbe strategia. Un agent sub acoperire l-a angajat pe Iosif Floca să-i
transporte o căruţă de lemne din comuna Poieni la Apahida, lângă Cluj-Napoca.
„În comuna Căpuşu Mare, sub pretextul lipsei de «documente» (n.r. – pentru
lemne) pe care organul nostru le «pierduse», au fost reţinuţi împreună cu
organele noastre, de Miliţie“, scrie în raportul Securităţii. Floca nu a spus
nimic în primele două zile. În a treia zi, ameninţat cu puşcăria, el a
mărturisit că fraţii Teodor (35 de ani) şi Avisalon (30 de ani) Şuşman se
ascund în satul Traniş, în gospodăria lui Costan Florea. În dimineaţa de 2
februarie 1958, la ora 5.30, trupele Securităţii şi ale Miliţiei, peste o sută
de persoane, au descins în curtea lui Costan Florea. După ce a percheziţionat
de două ori casa, şura şi grajdul, „potera“ nu a găsit nimic. În jurul orei
8.30, maiorul Ioan Moraru a dus-o pe soţia gazdei, Floarea Florea, în grajd şi
a început s-o interogheze. „La strigătele femeii, s-a ordonat ca o echipă de la
trupe să pătrundă din nou în pod şi să dea tot fânul jos. În momentul când echipa
a ajuns în gura podului a fost primită cu foc, concomitent trăgându-se şi prin
tavan“, arată raportul. Timp de două ore, „echipa de şoc“, aşa cum scrie în
raport, a încercat de mai multe ori să intre să-i scoată pe cei doi fraţi din
şură, dar, de fiecare dată, a fost respinsă. În final, s-a decis incendierea
grajdului şi, cu toate acestea, partizanii nu s-au predat. A doua zi, s-a
făcut autopsia, care a stabilit că „bandiţii au ars de vii“. În ciuda
raportului Securităţii şi a expertizei medico-legale, Avisalon şi Teodor Şuşman
nu au murit. Cel puţin asta rezultă din actele de stare civilă. În lipsa unor
cadavre, moartea lor poate fi pronunţată doar de o instanţă. Acesta a fost
sfârşitul mişcării Şuşman, însă povestea familiei Şuşman avea să continue şi să
supravieţuiască unui sistem opresiv.
Cum a început prigoana Şuşmanilor
După constituirea structurilor comuniste locale, sursa
problemelor pentru familia Şuşman din Răchiţele a fost tocmai condiţia
materială bună pe care o aveau, care oferea o anumită independenţă în relaţia
cu statul. „Puterea comunistă nu avea nevoie de indivizi independenţi şi cu
influenţă în comunitate, ci de o masă amorfă şi controlabilă. Din această
perspectivă, Şuşman era un clasic «duşman de clas㻓, arată istoricii de la
IICCMER. Doina Şuşman spune că autorităţile comuniste, ştiind că Teodor
Şuşman are carismă şi că este iubit de săteni, au încercat să-l atragă de
partea lor, însă nu au avut succes. Primele represalii au constat în înlăturarea
sa din funcţia de primar, în 1945. Au urmat abuzuri asupra familiei, săvârşite
cu sprijinul unor consăteni. I-au jefuit magazinul, i-au seschestrat depozitul
de cherestea şi i-au confiscat averea. „Primarul comunist pus în 1945, Suciu
Pascu a Bontii (n.r. – unul dintre bunicii lui Emil Boc), făcuse o obsesie
insuflată de mama lui să-l distrugă pe Teodor. Treceau pe lângă
gospodăria lui Şuşman şi maică-sa îi spunea lui Suciu: «Îi vezi pe ăştia, să-i
nenoroceşti!». Nu suportau să fie alţii mai înstăriţi decât ei“, afirmă
Doina Şuşman. Singura soluţie pentru comunişti era să scape definitiv de
Teodor Şuşman, astfel că în august 1948, Securitatea a încercat să îl
aresteze. Atunci, fostul primar, în vârstă de 54 de ani, a fugit în zona
Munţilor Vlădeasa din Apuseni, alături de trei dintre copiii lui: Traian –
care avea 23 de ani şi a fost arestat în iarna aceluiaşi an, Teodor, în
vârstă de 25 de ani, şi Avisalon – 20 de ani. Li s-au alăturat şi alţi săteni,
astfel că „Grupul Şuşman“ era format din nouă persoane. Aceştia erau înarmaţi
şi au stat, în prima fază, în zona Răchiţele, păstrând legătura cu sătenii,
care îi ajutau cu mâncare şi îi găzduiau. Situaţia s-a înrăutăţit începând cu
1950, când Miliţia şi Securitatea şi-au intensificat activitatea, locuitorii din
comună fiind supuşi unor anchete şi unor bătăi crunte, pentru a le da
informaţii despre partizani.
ULTIMUL STRIGĂT AL CATRINEI ŞUŞMAN
În acest timp, cei care au rămas acasă, soţia lui Şuşman –
Ecaterina, căreia i se spunea Catrina – şi doi copii – Romulica şi Emilian –
trăiau într-o sărăcie lucie. Doina Şuşman, care a studiat în arhiva CNSAS
actele de urmărire ale familiei, a găsit o scrisoare pe care Ecaterina i-a
trimis-o, în martie 1949, fostului director al şcolii din sat, care ajunsese
într-o funcţie importantă la Ministerul Educaţiei în Bucureşti. „Stăpâniţi de
ură şi duşmănie şi cu scopul să jefuiască munca mea şi a familiei mele, au
acuzat şi au pârât pe soţul meu şi pe feciorii mei că am făcut rău sătenilor,
iar uneltirile lor răutăcioase au ajuns aşa de departe, lucrând sub masca că ei
ar fi comunişti, că soţul meu este fugit de acasă de un an şi feciorii mei
fugăriţi, iar duşmanii, în frunte cu Suciu Pascu, s-au năpustit asupra muncii
mele şi a familiei şi ne-au jefuit bruma ce am adunat în timp de 30 de ani“,
scria Ecaterina cum a început drama familiei.
„SUNT AICI APROAPE NEBUNITĂ ŞI BOLNAVĂ“
După jefuirea magazinului şi sechestrarea depozitului de
cherestea, Ecaterina a rămas într-o situaţie dificilă: „Au pus dări mari,
amenzi, încât nu am cu ce plăti că nici nu mai am aproape mâncare. Ne-au scris
oile, vaca şi boii să le vândă pentru dări. Sunt aici aproape nebunită şi
bolnavă şi nu am niciun ajutor, nu am aci niciun om să ne ajute“. Femeia era
îngrijorată, deoarece nu auzise nimic de soţul ei şi nici de copii:
„Nenorocirea mea este mare, de soţul meu şi doi feciori nu mai ştiu nimica, iar
Trăian, fiul meu cel bun, este închis la Siguranţă la Cluj de aproape patru
luni tot pentru minciunile duşmanilor şi nu are cine să-l salveze“. Speranţa
Ecaterinei în ajutorul fostului director a fost deşartă, întrucât
scrisoarea a ajuns numaidecât la Securitate. Măcinată de boală şi de griji şi,
după unele mărturii, şi de bătăile Securităţii, femeia a murit în aprilie 1950.
„Copiii mergeau pe jos de la Răchiţele la Huedin (n.r. – 55 de kilometri)
pentru a-i aduce mamei pastile să n-o mai doară“, povesteşte Doina Şuşman. După
moartea mamei lor, cei doi copii, Emil (22 de ani) şi Romulica (23 de ani), au
fost reţinuţi de Securitate şi apoi deportaţi în Dobrogea. ;
“Duşmanii, în frunte cu Suciu Pascu, s-au năpustit asupra muncii mele şi a
familiei şi ne-au jefuit bruma ce am adunat în timp de 30 de ani.
Dispariţia misterioasă a lui Suciu Paşcu
Una dintre cele mai dure acţiuni ale „Grupului Şuşman“
este şi astăzi învăluită în mister. Suciu Pascu a Bontii, primarul comunist
despre care se spune că a fost principalul duşman al lui Teodor, a fost ridicat
de către doi miliţieni în noaptea de 19 spre 20 august 1951, pe la ora 22.30.
De atunci, el nu a mai fost văzut niciodată. Preotul satului Răchiţele, Teodor
Boc, văr primar cu fostul premier Emil Boc, spune că bunicul său a fost ucis de
Teodor Şuşman, în semn de răzbunare pentru că ar fi fost artizanul confiscării
averii sale.
SCENARIUL RĂZBUNĂRII
În prezentarea
cazului Şuşman de către IICCMER, acest incident este trecut la capitolul
„Probleme controversate“, scenariul fiind următorul: „Suciu Pascu a fost dus
undeva în munţi, acolo fiindu-i prezentat Şuşman Senior legat la mâini, în
postură de arestat. Falşii miliţieni îşi joacă rolul până la capăt, iar Suciu
cade în capcană. Fiind convins că totul este real, şi-a manifestat bucuria că
banditul a fost prins şi chiar a cerut o armă pentru a-l împuşca. După această
scenă, cortina cade, Teodor Şuşman îşi desface legăturile şi începe judecata.
Suciu este găsit vinovat de trădare, condamnat la moarte şi apoi executat de
însuşi Şuşman Senior“. În aceeaşi sursă sunt ridicate, totuşi, semne mari de
întrebare în legătură cu această variantă: „Admiţând că autorii au fost
partizani, este greu de explicat cum de soţia lui Suciu Pascu nu i-a
recunoscut, deoarece aproape toţi aceştia erau din sat. Incertitudinea persistă
dacă avem în vedere că într-un document al Miliţiei se solicita Securităţii din
Cluj o notificare prin care se cereau precizări dacă nu cumva persoana a fost
ridicată de către securişti“. Varianta răzbunării a avut-o ca sursă pe o iubită
de-a lui Teodor Şuşman Junior, care spune că fugarul i-ar fi povestit despre
„ispravă“. Autorităţile nu au lămurit nici astăzi misterul, una dintre cauze
fiind şi faptul că niciodată nu a fost găsit cadavrul lui Suciu Pascu.
VERSIUNEA URMAŞILOR LUI ŞUŞMAN
De cealaltă parte, Doina Şuşman susţine că din documentele
CNSAS pe care le-a consultat şi din ceea ce a vorbit cu persoane apropiate
grupului de partizani, scenariul răzbunării nu stă în picioare. „Teodor Şuşman
şi Suciu Pascu au fost asociaţi la magazinul sătesc. Pe fondul unor suspiciuni,
s-au despărţit. Apoi, când s-a format Partidul Comunist, Suciu s-a convertit
din oportunism. El a fost pus responsabil cu valorificarea lemnului confiscat
de comunişti din depozitul lui Şuşman. El a luat cheresteaua, dar la Ocolul
Silvic au ajuns foarte puţini bani. A fost acuzat de delapidare. A existat o
suspiciune că ar fi direcţionat banii spre Şuşman şi a fost condamnat la
doi ani la o unitate de muncă“, povesteşte Doina Şuşman. După ce s-a întors, a
fost luat într-o noapte de doi miliţieni şi a dispărut.
„CRED CĂ SECURITATEA L-A LUAT“
Doina Şuşman mai spune că, în mod oficial, autorităţile nu
l-au acuzat niciodată pe Teodor Şuşman de omorârea lui Suciu Pascu. „În
documentele CNSAS nu am găsit că ar fi existat suspiciuni asupra lui Teodor, cred
că dacă ar fi avut cele mai mici bănuieli, i-ar fi pus crima în cârcă. Eu cred,
şi asta mi-a spus şi un apropiat al familiei, dar şi alţi localnici, că
Securitatea l-a luat. Suciu ar fi promis că îl va da pe Şuşman şi a fost
eliberat mai devreme. Pentru că nu şi-a îndeplinit misiunea, securiştii au
venit după el. Faptul că Suciu era colaborator al Securităţii e clar. Am găsit
hârtii la CNSAS din care reiese că avea şi nume de cod“, explică femeia.
Iadul din Răchiţele
La aproape doi ani de la fuga partizanilor, presiunea de la Bucureşti creştea, iar Securitatea a început din 1950 să recurgă la metode represive de obţinere a informaţiilor. „Localnicii erau chinuiţi ca Iisus pe cruce în pivniţa gospodăriei lui Şuşman, care a fost transformată în sediu al Miliţiei şi al Securităţii“, povesteşte Doina. Cu toate acestea, oamenii nu au vorbit. „Cei mai mulţi dintre săteni au fost de partea lor. Au fost sprijiniţi inclusiv de părinţii lui Emil Boc. Scrie într-o notă informativă că i-au dus o bucată mare de slănină“, spune Doina Şuşman. În 1950, Teodor Şuşman a fost condamnat, în lipsă, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă şi confiscarea integrală a averii, iar fiii săi, Teodor Junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică. Partizanii au încercat în toamna lui 1950 să riposteze la acţiunile Securităţii împotriva sătenilor. Pe 5 octombrie, fraţii Şuşman au oprit un grup de oameni despre care credeau că sunt casierii de la societatea de exploatare a lemnului din Beliş. Şi-au dat seama că a fost o confuzie, fiind vorba despre alţi funcţionari, şi partizanii şi-au cerut scuze şi au restituit o parte din ce au sustras. Peste o săptămână, grupul a „călcat“ sediul Cooperativei din satul Giurcuţa de Sus, de unde au luat haine şi o sumă de bani. Ei au lăsat o hârtie, semnată „Grup 2 Organizaţia Şuşman“, pe care au trecut o listă cu tot ce au sustras, ca să nu-i facă probleme gestionarului.
La aproape doi ani de la fuga partizanilor, presiunea de la Bucureşti creştea, iar Securitatea a început din 1950 să recurgă la metode represive de obţinere a informaţiilor. „Localnicii erau chinuiţi ca Iisus pe cruce în pivniţa gospodăriei lui Şuşman, care a fost transformată în sediu al Miliţiei şi al Securităţii“, povesteşte Doina. Cu toate acestea, oamenii nu au vorbit. „Cei mai mulţi dintre săteni au fost de partea lor. Au fost sprijiniţi inclusiv de părinţii lui Emil Boc. Scrie într-o notă informativă că i-au dus o bucată mare de slănină“, spune Doina Şuşman. În 1950, Teodor Şuşman a fost condamnat, în lipsă, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă şi confiscarea integrală a averii, iar fiii săi, Teodor Junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică. Partizanii au încercat în toamna lui 1950 să riposteze la acţiunile Securităţii împotriva sătenilor. Pe 5 octombrie, fraţii Şuşman au oprit un grup de oameni despre care credeau că sunt casierii de la societatea de exploatare a lemnului din Beliş. Şi-au dat seama că a fost o confuzie, fiind vorba despre alţi funcţionari, şi partizanii şi-au cerut scuze şi au restituit o parte din ce au sustras. Peste o săptămână, grupul a „călcat“ sediul Cooperativei din satul Giurcuţa de Sus, de unde au luat haine şi o sumă de bani. Ei au lăsat o hârtie, semnată „Grup 2 Organizaţia Şuşman“, pe care au trecut o listă cu tot ce au sustras, ca să nu-i facă probleme gestionarului.
Saga Şuşman. Întoarcerea acasă
Moartea fostului primar din Răchiţele, a soţiei acestuia
şi a celor doi fraţi mai mari nu a însemnat şi încetarea prigoanei asupra
familiei. Viaţa pentru ceilalţi trei fraţi Şuşman, Traian, Emilian şi Romulica,
a continuat să fie un calvar. Traian a fost arestat din decembrie 1948 şi, după
ce a stat şapte ani prin mai multe puşcării din ţară, a fost deportat la Iaşi,
unde s-a şi stins, în 2010, la vârsta de 85 de ani. „Avea plăci de argint la
cap şi la spate de la bătăile pe care le-a primit, a fost călcat în picioare“,
spune Doina Şuşman. Singura fată a familiei, Romulica, a fost deportată
în judeţul Ialomiţa, unde a trăit până în 2004, când a murit la vârsta de
73 de ani. Emilian Şuşman a fost încarcerat doi ani şi jumătate la Cluj şi la
Poarta Albă pentru „legături cu banda Şuşman“, aşa cum se arată în dosarul lui
de la CNSAS. Apoi, a fost şi el deportat într-un sat din judeţul Constanţa.
„PAŞAPORT“ PENTRU O VIAŢĂ MAI BUNĂ
„Ceilalţi fii au fost urmăriţi multă vreme de Securitate.
Le citeau corespondenţa, le trimiteau iscoade. Erau sub control... Pe tata
(n.r. – Emilian Şuşman) l-au urmărit până în 1973, când a fost dată
ultima notă informativă pe linie de Securitate. În aceasta scria ceva de genul:
«Urmăritul nu manifestă pericol şi nu dă semne că ar şti ceva despre mişcările
partizanilor. Solicităm încheierea urmăririi»“, spune Constantin Şuşman. După
Constanţa, Emilian a ajuns în judeţul Brăila, în satul Dudeşti, unde a fost
angajat tractorist la o Cooperativă Agricolă de Stat. Noaptea, el picta
icoane pe sticlă după tehnica învăţată de la fratele său Teodor. „Pe
unele le vindea, pe altele le făcea cadou. A reuşit cumva să se descurce şi o
ducea binişor. Cu banii pe care i-a făcut a reuşit să-şi cumpere chiar şi o
motocicletă“, explică fiul acestuia. Într-o seară, întorcându-se cu tractorul
acasă, Emilian Şuşman a găsit pe marginea drumului o servietă de perceptor
plină cu bani şi cu pontaje pentru zilieri. „El a oprit direct la postul de
poliţie. După câte a pătimit cu Miliţia şi cu Securitatea, n-a plecat de acolo
până când banii n-au fost număraţi şi inventariaţi în prezenţa lui“, povesteşte
Constantin. A doua zi, aflaseră că servieta aparţinea normatorului, care băuse
şi o scăpase din şareta cu care mergea să facă plăţile. „N-a trecut mult timp
şi cei din comună au avut o problemă: fostul şef de la ferma din Dudeşti a
făcut o delapidare mare. Şi s-au gândit ei pe cine să pună. Poliţiştii au zis:
«O persoană mai cinstită ca ăsta nu-i. Cu toate că ştiau că e încă sub
control, l-au scos de pe tractor şi l-au făcut şef de fermă. Ştiau că e isteţ,
că îi merge mintea. Ăsta a fost «paşaportul» lui de a-şi uşura viaţa“, explică
fiul acestuia.
„NU DA FATA PE MÂNA BANDITULUI!“
În perioada când
conducea ferma din Dudeşti, Emilian s-a îndrăgostit de Iosefina, viitoarea lui
nevastă, care stătea în Rasova, pe partea cealaltă a Dunării. „S-a îndrăgostit
lulea. Femeia şi-a luat bătăi crunte de la mama ei, care n-a vrut s-o lase să
se însoare cu Emilian. Au venit de la Partid şi i-au zis: «Nu da fata pe mâna
banditului, că uite cine e şi uite ce a făcut familia lui!». Şi n-a vrut s-o
dea. El avea atunci un statut social, dar pecetea era pusă“, povesteşte Doina
Şuşman. Bărbatul, hotărât din fire, nu s-a dat bătut şi, cu toată opoziţia
familiei, a luat-o de nevastă pe Iosefina. În 1968, Emilian a ajuns şef
de local la Restaurantul Central din Feteşti. „Acolo, ca la orice local, şi-a
făcut tot felul de cunoştinţe: poliţişti, procurori, directori. Ăia ştiau ce-i
cu el, dar era atât de plăcut, încât nu mai conta. Îl căutau să joace poker cu
ei. Era un minicazinou acolo“, relatează Constantin Şuşman. Situaţia însă nu
era pe placul soţiei, care a devenit din ce în ce mai nemulţumită. „Zicea
că-l stricau ăia, că nu mai avea timp de casă. A pus piciorul în prag şi au
hotărât să plece din Feteşti. I se făcuse o ofertă să preia magazinul Gostat
(n.r. – magazin alimentar înainte de 1989) de la Cernavodă. Am stat timp
de un an în casa secretarului de partid de acolo, care urma să se mute la
Constanţa. La Gostat a muncit până în 1997, când a murit, la vârsta de 65 de
ani“, istoriseşte fiul acestuia.
ÎNAPOI LA MATCĂ
Descendenţii familiei Şuşman sunt răspândiţi în
toate colţurile ţării, mai puţin la Răchiţele, „matca“ de unde a pornit
un personaj căruia istoria trebuie să-i facă dreptate. Cei trei fraţi
Şuşman care au supravieţuit opresiunii Securităţii nu mai trăiesc astăzi,
dar au lăsat urmaşi. Traian Şuşman are o fiică, Gabriela, care locuieşte în
Iaşi. Romulica are un fiu, Vasile, care trăieşte în Galaţi, iar fiica lui este
studentă la Bucureşti. Emil Şuşman l-a avut pe Constantin, de profesie inginer,
care trăieşte la Cernavodă, împreună cu soţia, Doina, funcţionară. Cuplul
are două fete: Emilia Gabriela (14 ani) şi Elena Teodora (12 ani),
botezate în memoria bunicului, Emilian, şi a străbunicului, Teodor. Dintre toţi
descendenţii Şuşmanilor, doar ei vor să se întoarcă la Răchiţele. „Noi vrem să
ne întoarcem, dar nu ştim dacă putem. Aş vrea să ne mutăm ca să dăm fetelor o
şansă. Ele se identifică bine cu oamenii şi cu locurile. Au prieteni la
Răchiţele, unde noi venim în fiecare concediu. Nu se dau plecate de aici. Am
prins drag de oamenii de aici şi ei au prins drag de noi, sunt oameni mai de
calitate aici“, povesteşte Doina Şuşman.
Un film trist cu final fericit
Constantin Şuşman şi soţia lui spun că după viaţa
înaintaşilor săi ar putea fi turnat un film. „Unele detalii sunt de o cruzime
care pe mine m-au făcut să plâng, dar, după părerea mea, ar fi un film cu
happy-end, pentru că Dumnezeu i-a lăsat să rodească, deşi s-a încercat
ştergerea de pe faţa pământului a acestei familii. Noi avem două «Şuşmăniţe»,
de 12 şi de 14 ani“, spune mândră Doina Şuşman, care, deşi nu este descendentă
directă a familiei, a petrecut mii de ore încercând să pună cap la cap
puzzle-ul destinului Şuşmanilor. S-a îndrăgostit de această familie,
cunoscând-o şi studiind trecutul ei. De la ea a pornit demersul de a găsi
rămăşiţele celor trei membri ai familiei Şuşman ucişi de Securitate, tatăl –
Teodor Şuşman – şi cei doi fii – Teodor şi Avisalon. „Când am rămas însărcinată,
în 1998, scriind pe pomelnic strămoşii, l-am sunat pe unchiul soţului, pe
Traian Şuşman, pentru că socrul murise, să-l întreb cum se numesc părinţii lui.
Mi-a spus: «Catrina şi Teodor». Mi-am dat seama atunci că nu ştiam mai nimic
despre ei. Socrul meu şi fraţii lui nu vorbeau niciodată despre asta. Acuma
înţeleg de ce. Oricum, n-ar fi fost înţeleşi. Acesta a fost primul pas“,
istoriseşte femeia.
Sursa: adevarul.ro
Sursa: adevarul.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu