SECURITATEA noastră cea de toate zilele (I)

Democrația din România este ucisă în fiecare zi de foști securiști. Vinovați de dezastrul României, prin sprijinul necondiționat pentru bâlbâitul Nicolae Ceaușescu, au reușit după 1989 să ne îndobitocească, să ne manipuleze și să ne distrugă ca și națiune. Trezește-te popor român până nu-i târziu și scoateți aceste gunoaie în afara societății. Nu vom fi liberi cu adevărat până când nu vom elimina toată duhoarea crimelor comise de securitate, până când nu vom curăța toate instituțiile statului de aceste excremente lal decadenței umane. Luptați să fie scoși toți securiști, toți colaboratori și toți informatorii în afara LEGII, dacă vreți vreodată ca acest popor să mai fie LIBER.

SECURITATEA – un organ de represiune

Securitatea avea cel mai important rol represiv în toate statele comuniste. Încă de la înființare era o copie fidelă a instituției-mamă din URSS. Concret, “Securitatea era termenul prescurtat denumind instituția care a supravegheat viețile românilor pe întreaga perioadă a regimului comunist”28.
În octombrie 1989 Departamentul Securității Statului a efectuat 2.079 de misiuni împotriva unor cetățeni români la nivelul întregii țări. Aceștia se făceau vinovați, în opinia ofițerilor de securitate, de opinii denigratoare la adresa regimului și de relații neoficiale cu cetățeni străini. O mare parte dintre aceștia erau vinovați fiindcă au spus bancuri cu Ceaușescu și consoarta sa. Istoricul de la Memorialul Revoluției din Timișoara, Gino Rado, este citat de Ion Bucur în „Cartea represiuni”: „Dintre cetățenii români care au făcut obiectul acestor măsuri (n.a. cercetați de organele de securitate)  53,5 % erau muncitori, pensionari ori fără ocupație, 15,3 % aveau studii superioare, 84,7% au fost bărbați, iar 55,8% au avut peste 51 de ani”.
Primii conducători ai Securității au fost agenți ai serviciului special sovietic: „Primul Director General (n.a. - al Securității) a fost Pintilie Gheorghe, în grad de general-locotenent de securitate, pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenko, de origine ucrainean, fost agent NKVD (n.a. organ de represiune din URSS). Acesta se face direct vinovat de arestarea, internarea în lagăre și deportarea de peste 40.000 de români. Mai este vinovat de rele tratamente aplicate deținuților  precum și participarea direct la crimele securității împotriva unor cetățeni români”29.
Și adjuncții Securității erau agenți sovietici și nu erau cetățeni români. Alexandru Nikolski, pe nume real Boris Grunbergher-Braunstein, Mișu Dulgheru (Dulbergher) și Vladimir Mazuru, nume adevărat Mazurov, general-maior…”30.

Securitatea, o instituție după model sovietic

Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) a fost înființată, prin decret, la 30 august  1948. Organizarea Direcției era după modelul sovietic și încă de la înființare avea principalul rol de represiune împotriva opozanților sistemului comunist. Pe lângă Direcția de Securitate mai funcționau și secțiile auxiliare: Controlul Corespondenței, Ascultare și Filaj, Cifru și Secretariat și în 1950 existau 13 direcții regionale.
În anul 1951 securitatea își schimbă denumirea în Direcția Generală a Securității Statului și avea 28 de direcții regionale. Din 1952 și până în 1953 a funcționat Ministerul Securității Statului. După 7 septembrie 1953 securitatea făcea parte din Ministerul de Interne sub numele de Departamentul Securității Statului – DSS. În subordinea acestui departament era o școală de ofițeri și o școală de limbi străine, trupele de securitate și trupele de grăniceri. Din 1963 trupele se securitate trec sub autoritatea directă a Ministerului de Interne. Din 30 mai 1963 Direcția I (Informații Externe) se desprinde din Departamentul de Securitate și este rebotezată în Direcția Generală de Informații Externe (DGIE). În anul 1967 se face o nouă modificare și în cadrul noului organ înființat Consiliul Securității Statului (CSS) are în subordine atât Departamentul Securității Statului cât și Direcția Generală de Informații Externe (DGIE). Consiliul Securității Statului (CSS) era condus de către un președinte cu rang de ministru, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți și cinci membri numiți de Consiliul de Miniștri.
În 1968 Consiliul Securității Statului devine organ independent și are ca sarcină: „apărarea securității de stat împotriva acțiunilor de sabotaj, diversiune, subminarea economiei naționale, precum și împotriva activităților întreprinse de serviciile străine de spionaj, organizarea  și punerea în funcțiune  a serviciilor militare de informații și contrainformații, protecția membrilor din conducerea de partid și de stat”31.
În 1971 în cadrul CSS se înființează două instituții: Centru de Informare și Documentare și Centrul de Cercetări Parapsihologice (pentru perfecționarea metodelor folosite la interogatorii). Un an mai târziu, în 1972, Ministerul de Interne își schimbă denumirea în Ministerul Afacerilor Interne. Anul 1977 aduce înființarea Centrului Național de Transmisiuni Cifrate, pentru uzul ambasadelor României, uzul Direcției de Informații Militare a Armatei și uzul Comitetului Central al PCR. Centru intră în subordinea Consiliului Securității Statului.
În martie 1978 Consiliul Securității Statului își schimbă denumirea în Departamentul Securității Statului și până 30 decembrie 1989, va rămâne cu o structură neschimbată.
Pe durata 1949 – 1989 principalul rol al Securității a fost de câine de pază a comunismului și până în 1956 s-a ocupat în special de deținuții politici, de închisori și de lagărele de muncă.
Una din metodele de represiune ale sistemului totalitar comunist o constituia pedeapsa cu închisoarea. Cea mai mare parte a persoanelor au fost arestate în perioada 1949 - 1964, după unii autori fiind de peste jumătate de milion, cifră la care trebuie adăugați chiaburii arestați și șvabii, deportați în Bărăgan și existența detașamentelor militarizate prin care erau trimiși la muncă forțată tinerii cu origine „nesănătoasă”.
O analiză a regimului comunist demonstrează că Securitatea este vinovatul principal de crimele regimului comunist. Securiștii s-au implicat în crime și torturi, fiind principala sursă de informații care au dus la închiderea „dușmanilor poporului” în pușcării și lagăre de muncă forțată. Gheorghe Gheorghiu-Dej a inițiat o campanie de epurări după model stalinist, în urma căreia și-a eliminat potențialii dușmani din interiorul partidului. Securitatea, sub comanda lui Alexandru Drăghici, a avut un rol important de jucat în această campanie.
Expresie a politicii de teroare exercitată de statul comunist și mai ales a dorinței de anihilare a opoziției, Securitatea s-a caracterizat prin brutalitatea metodelor de anchetă. Un rol important l-a jucat tortura, atât ca instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea de informații considerate utile de către anchetatori.
Tortura fizică consta în diverse tipuri de agresiuni fizice asupra celui anchetat, la care imaginația torționarilor nu avea limite.
Tortura psihică era caracteristică printr-o „anchetă în tură”: cel arestat era bombardat cu întrebări un lung interval de timp, chiar și câteva zile, fiind privat de hrană și somn. Acest tip de tortură mai folosea intimidarea anchetatului: amenințarea cu represalii asupra membrilor familiei sau simularea execuției.
Securitatea a făcut parte din Garda președintelui Ceaușescu până în 1989 când acesta a fost împușcat.
În 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât desființarea Departamentului Securității Statului.

Arhivele Securității 

După înființarea Serviciului Român de Informații în 1990, care a reprimit în rândul angajaților circa 80% din foștii securiști, un grup de ofițeri ai SRI a încercat să distrugă documentele fostei Securități. În prima fază, s-a încercat distrugerea dosarelor la fabricile de tocat hârtie de la Grădiștea și Scăieni, dar muncitorii de acolo nu au colaborat. Atunci, colonelul Nicolae Bordeianu a transportat circa 90 de saci cu documente la o rudă, care avea un cuptor de pâine la Berevoiești. S-au ivit probleme tehnice și sacii a fost duși pe malul pârâului Râușor, situat la câțiva kilometri de comuna argeșeană. Au descărcat camionul, au făcut o groapă și au dat foc hârtiilor, apoi au acoperit groapa cu pământ. Hârtiile însă nu au ars în totalitate. Locul a fost descoperit din întâmplare de văcarul satului și multe documente au ajuns în posesia diferiților oameni, inclusiv a ziariștilor. Marea parte au fost apoi recuperate rapid de Serviciul Român de Informații.
Ulterior, o mare parte a arhivelor Securității - cu descrierea operațiunilor și listele angajaților și informatorilor - au fost predate CNSAS.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității înființată în 1999, cu membri numiți politic, nu s-a ridicat la înălțimea misiunii de a deconspira colaboratorii și lucrătorii poliției politice a regimului communist. Din contră, CNSAS a  apărat foști securiști infiltrați în toate instituțiile statului și în justiție. În ultimii ani, din când în când, oameni incomozi pentru Traian Băsescu, sunt desconspirați ca și foști securiști. Dar până nu există o lege care să le îngrădească accesul securiștilor în viața publică și privată, aceștia trag România înapoi, acționând ca o frână în calea dezvoltării și a  bunăstării.

Securitatea în decembrie 1989

În decembrie 1989 Departamentul Securității Statului (DSS) era condus de ministru secretar de stat cu rang de ministru, șef DSS, general-colonel Iulian Vlad. Departamentul mai avea doi miniștri adjuncți: șeful CIE, general-locotenent Aristotel Stamatoiu și general-maior Gianu Bucurescu. În funcția de secretar de stat era generalul-maior Ștefan Alexe.
Departamentul avea un Consiliu Politic, care era condus de generalul maior Ioan Marcu și avea în subordinea sa 10 ofițeri, 2 subofițeri și un civil.
Direcțiile din cadrul DSS aveau următoarea configurație:
UM 0544: Centrul de Informații Externe era condus de generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu și avea în subordinea sa 715 ofițeri, 36 maiștri militari, 197 de subofițeri și 111 civili.
Agenția de Valori Speciale (AVS) – numită și Agenția de valută Străină, implicată în plata acțiunilor Securității române în afara hotarelor țării.
UM 0195: Contrainformații CIE, Control al Ambasadelor Române în Străinătate, Monitorizarea Emigranților Români avea în funcția de șef pe general-maior Ioan Moț, în a cărui subordine erau 386 de ofițeri, 5 maiștri militari, 15 subofițeri și 18 civili.
UM 0110: Contrainformații CIE în Țările Socialiste era condusă de  generalul-maior Victor Niculicioiu și avea un efectiv de 264 de ofițeri, 8 maiștri militari, 15 subofițeri și 17 civili.
UM 0525: Cifru CIE avea în funcția de șef pe generalul-maior Gheorghe Radu, în a cărui subordine erau 412 ofițeri, 15 maiștri militari, 32 de subofițeri și 16 civili.
UM 0107: ICE Dunărea era condusă de directorul colonel Constantin Gavril, cu un efectiv de 115 ofițeri, 10 subofițeri și 12 civili.
UM 0610: Direcția I-a – Informații Interne. Șeful Direcției, colonel Gheorghe Rațiu avea trei adjuncți șefi de direcție: colonel Ilie Merce, locotenent-colonel Gabriel Anastasiu și locotenent-colonel Elena Moga. În cadrul direcției figurau 98 de ofițeri, 8 subofițeri și 8 civili.
UM 0617 Direcția II-a: Contrainformații Economice. În această direcție în funcția de șef era generalul Emil Macri, iar în funcția de adjunct șef direcție erau: locotenent-colonel Constantin Stan și locotenent-colonel Claudiu Bucur. În 30 decembrie 1989 în această direcție figurau ca și angajați 150 de ofițeri, 6 subofițeri și 11 civili.
UM 0625 Direcția III-a: Contraspionaj era condusă de șeful de direcție general-maior Aurelian Mortoiu, iar în funcțiile de adjuncți erau colonel Filip Teodorescu, locotenent-colonel Emil Rădulescu și locotenent-colonel Gheorghe Diaconescu. În cadrul acestei direcții erau angajați 215 ofițeri, 4 maiștri militari, 22 subofițeri, 1 civil.
UM 0632 Direcția IV-a: Contrainformații Militare. Șeful direcției era general-locotenent Gheorghe Vasile, iar cei trei adjuncți erau colonel Radu Bălășoiu, locotenent-colonel Mihai Uță și locotenent-colonel Dumitru Petanca. În subordinea lor se aflau 926 de ofițeri, 17 maiștri militari, 160 de ofițeri fără mandat și 30 civili.
UM 0666 Direcția V-a: Securitate și Gardă Demnitari era condusă de generalul-maior Marin Neagoe. Acesta comanda asupra unui efectiv de 306 ofițeri, 14 maiștri militari, 144 subofițeri și 20 civili.
UM 0638 Direcția VI-a: Cercetări Penale avea șef pe colonel Gheorghe Vasile, adjunct pe colonelul Pătru Murariu. Cei doi conduceau un efectiv de 36 ofițeri, 1 maistru militar, 26 subofițeri și 9 civili.32

Unități speciale

În cadrul Departamentului Securității Statului funcționau mai multe unități speciale, fiecare cu preocupări specifice unei poliții politice, care asigura sprijin necondiționat organelor de partid și de stat, contribuind din plin la asuprirea poporului român.
UM 0620: Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Această unitate bine echipată era condusă direct de șeful securității generalul-locotenent Iulian Vlad, care avea răspundere nemijlocită de USLA. Următorul ofițer la comanda USLA era colonel Gheorghe Ardeleanu (decedat în condiții suspecte în urma unei presupuse inhalări a unui insecticid). Adjuncții de la comanda unității USLA  erau colonel Gheorghe Trosca (ucis în fața Marelui Stat Major al Armatei, locotenent-colonel Ion Bliorț și colonel P. Firan, care era și șeful de Stat Major al USLA (implicat în acțiunea Autobuzul) și colonelul Mircea Popescu. În unitatea specială USLA erau încadrați 184 de ofițeri, 21 maiștri militari, 580 subofițeri și 10 civili.
USLA a fost înființată în martie 1976 și după desființarea sa din 30 decembrie 1989 s-a înființat Brigada Antiteroristă, în care au fost incluși majoritatea din foștii uslași.
Unitatea Specială F (Filaj) era condusă de colonel Ion Băjenaru și de adjunctul locotenent-colonel Paula Stanciu. În cadrul unității erau angajați 447 ofițeri, 13 maiștri militari, 252 subofițeri și 65 civili.
UM 0500: Serviciul Independent pentru Apărarea Secretului de Stat se subordona direct generalului Iulian Vlad și era format din 43 de ofițeri, 8 subofițeri și 2 civili.
Serviciul Independent pentru Comerț Exterior. Șeful serviciului ,colonel Ștefan Alexandru avea în subordine 41 ofițeri, 2 subofițeri și 2 civili.
Centru de Informatică și Documentare. Locotenentul-colonel Dan Nicolici, în calitate de șef, coordona 174 ofițeri, 32 maiștri militari, 50 subofițeri și 16 civili.
Serviciul D (Dezinformare, Discreditare) avea un rol important în propaganda comunistă și era condus de colonelul Dumitru Tatu, având în subordine 20 ofițeri și 2 subofițeri.
Serviciul Independent Secretariat Juridic era condus de colonelul Florică Dobre și adjunctul locotenent- colonel Aurel Rogojan. În cadrul serviciului erau angajați 19 ofițeri și 9 subofițeri.
Serviciul Independent Cadre, Învățământ și Organizare, Mobilizare. Șeful serviciului colonel Maria Petrescu și adjunctul Eugen Jeledintan aveau în subordine 28 de ofițeri și 7 subofițeri.
Comandamentul pentru tehnică Operativă și Transmisiuni (CTOT). Cei 20 de ofițeri, 3 maiștri militari, 10 subofițeri și 9 civili erau conduși de general maior Ovidiu Diaconescu.
Serviciul C (Transportul Corespondenței Secrete) era format din 5 ofițeri, 1 maistru militar și 71 subofițeri, care aveau șef în persoana colonelului Mircea Ștefănescu.
Unitatea Specială P (Producție Tehnico – Operativă) era condusă de locotenent-colonel Teodor Hristea, care coordona 171 ofițeri, 257 maiștri militari, 9 subofițeri și 28 civili.
Unitatea Specială R (Transmisiuni între Departamentul Securității Statului și Miliție și Trupele Ministerului de Interne, Interceptatea Transmisiunilor de Radio Străine). Șeful unității, colonel Radu Remus și adjunctul locotenent-colonel Tiberiu Lopatiță își desfășurau activitatea împreună cu 230 ofițeri, 10 maiștri militari, 20 subofițeri și 99 civili.
Unitatea Specială S (Interceptarea Corespondenței). Serviciul care viola secretul corespondenței era condus de colonel Constantin Marinescu și de adjuncții locotenent-colonel Eugen Grigorescu și locotenent-colonel Aurora Negoiță, Personalul care citea corespondența românilor era format din 300 ofițeri, 7 maiștri militari, 67 subofițeri și 14 civili.
Unitatea Specială T (TONOLA, Supravegherea Telefoanelor și Monitorizarea Video) avea un efectiv de 404 ofițeri, 35 maiștri militari, 19 subofițeri și 19 civili, care era condus general-maior Alexandru Țencu, în calitate de comandant al unității și de adjuncții locotenenți-colonei Gheorghe Bușu și Ștefan Toader.
Unitatea Specială de Aviație se afla sub directa coordonare a generalului Iulian Vlad și în 30 decembrie 1989 avea un efectiv de 22 de ofițeri, 19 maiștri militari și 3 subofițeri.

Centrele de Perfecționare a cadrelor Direcției Securități Statului:
Școala de Perfecționare a Cadrelor de Securitate  Grădiștea (lângă București) avea un personal format din 61 ofițeri, 12 maiștri militari, 18 subofițeri și 79 civili.
Centru de Perfecționare Cadre Bran avea un efectiv de 8 ofițeri, 5 maiștri militari și 13 civili.
Centrul Special de Instrucție cuprindea 12 ofițeri, 8 subofițeri și 5 civili.
Birourile Județene și din București ale Departamentului Securității Statului aveau un efectiv de 4.017 ofițeri, 182 maiștri militari, 1.297 subofițeri și 563 civili.
Departamentul Securității Statului în municipiul București era condus de directorul colonel Ghe-orghe Goran.
Comandamentul Trupelor de Securitate era condus de general maior Grigore Ghiță, având în subordine 1.387 ofițeri, 136 maiștri militari, 924 subofițeri, 536 civili și 20.387 militari în termen.
La 30 decembrie 1989 în cadrul Departamentului Securității Statului erau încadrați 38.682 de securiști, din care 23.370 în comandamentul trupelor de securitate, 6.602 în direcții naționale și unități speciale, 2.426 în Centrul de Informații Externe, 6.59 în birouri județene și 225 în școlile pentru pregătirea cadrelor de securitate. (1989.
La numărul securiștilor activi se adaugă și cei peste 400.000 de colaboratori/informatori.
“În cei 51 de ani de activitate (1948 – 1989), poliția politică din România a reușit să inducă o permanentă stare de tensiune, de frică și să impună teroarea, impregnând o psihoză  de teamă în toate straturile societății.”33

Securitatea din județul Timiș

Ofițerii de Securitate pe lângă că se subordonau direct Departamentului Securității Statului făceau parte și din Inspectoratul Județean Timiș condus de colonelul Ion Popescu.
La nivelul județului Timiș la sfârșitul lunii decembrie existau 11 ofițeri cu atribuții speciale de poliție politică:
Șeful Securității Timiș - colonel Traian Sima; locțiitor – locotenent-colonel Gheorghe Atudoroaie; locțiitor – maior Radu Tinu; șef Serviciul 1A Informații Interne – locotenent-colonel Ioan Petru Pele; șef Serviciul 1B Informații Interne – colonel Constantin Cîntărețu; șef Serviciul II Contrainformații în Sectoare economice – maior Nicolae Zercula; șef Serviciul III Contraspionaj – locotenent-colonel Uram Țuculescu; șef Grupă de Informații Externe – maior Gheorghe Fierașcu; șef Serviciu filaj – maior Nicolae Mavru; Șef Serviciu de Luptă Antitero – locotenent-colonel Nicolae Popescu și șef USLA – căpitan Toader Petenchi34.

Securitatea din Lugoj

Ultimul comandat al Securității din Lugoj, maiorul Petru Dragotă, a rămas în memoria lugojenilor ca un securist odios, recunoscut îndeosebi prin abuzurile pe care le-a făcut în special asupra frontieriștilor. Torturile pe care personal le-a efectuat asupra unor tineri, care au încercat să-și găsească libertatea dincolo de granițe, au lăsat urme adânci asupra multor persoane.
Pe Petru Dragotă l-a ajuns justiția lui Dumnezeu, care i-a oferit „cadou” un cancer la gât. A murit ca un câine, mirosind a hoit și ocolit de familie s-a sfârșit într-un grajd din Crivina. După 1989 a ieșit la iveală că Petru Dragotă se trage dintr-o familie de psihopați, tatăl său sfârșindu-și zilele ca nebun incurabil, iar fratele său, deși fizician specializat în energia atomică, suferă de aceeași boală și în acest moment este internat la Centrul de Boli Neuropsihice din Găvojdia.
Petru Dragotă avea în subordine cadre la fel de dornice să tortureze oameni fără nicio vină, pentru a crește în grad. După Revoluția din Decembrie 1989 au fugit ca potârnichile și s-au ascuns până când înființarea Serviciului Român de Informații le-a spălat păcatele.
Printre torturile preferate ale lui Petru Dragotă se numărau: dezbrăcarea în pielea goală și bătaia la testicule, bătaia la tălpile goale, bătaia în grup și fără contenire, bătaia la rotisor (pe două mese se așeza o rangă iar torturatul era pus călare pe rangă și legat fedeleș, după care era învârtit și era lovit din toate părțile în timpul rotirii), bătaia la ficat, la rinichi, ruperea coastelor și lovituri puternice în față.
Imaginația bolnavă a lui Petru Dragotă a inventat noi torturi. Pe un inginer de la IURT l-a obligat să mănânce 7 borcane de ardei iuți. Dacă inginerul nu ar fi ajuns în 1990 în Germania să facă un transplant de ficat ar fi ajuns în mormânt. Pe un frontierist l-a umilit punându-l să curețe cu limba soba de teracotă din sediul Securității din Lugoj. Un alt caz care a făcut furori în Lugoj este cel al unui tânăr, care avea singura vină că avea o femeie frumoasă. Pentru a pune mâna pe această femeie i-a arestat bărbatul și l-a bătut cumplit câteva zile până a recunoscut că a vrut să fugă și că Dragotă l-a prins în apropierea frontierei. Dacă juca fotbal și echipa lui pierdea în prima noapte aresta pe cei care au marcat golurile și îi tortura cu sălbăticie. În ultimile luni din 1989, fiindcă nimeni nu mai voia să joace fotbal a căzut în patima beției și umbla toată ziua zăbăuc pe străzile orașului legându-se de persoane nevinovate. După Revoluția din 1989 a ieșit la iveală modul scandalos de comportare cu familia. Pe cei doi băieți îi punea să facă instrucție, iar duminica, spre deliciul vecinilor, îi punea să se urce de zeci de ori într-un pom din curte. De mai multe ori copii au leșinat, și au păstrat până astăzi amintiri cumplite despre tatăl lor, care era torționar și acasă.
În momentul când s-a declanșat Revoluția din Decembrie 1989 și lugojenii au ieșit în stradă în 20 decembrie, Petru Dragotă s-a ascuns. Noua conducere a orașului a trimis grupuri de căutare prin blocurile aflate în construcție din Zona Stadion, însă fără rezultat. Pentru că unii revoluționari și-au împărtășit intenția să dea foc casei unde locuia familia lui Dragotă, s-a decis amplasarea de pază militară. Ideea principală era că familia securistului torționar nu era vinovată de actele de tortură ale ultimului șef al securității din Lugoj.35

Batalionul de securitate

La Lugoj, pe strada Banatului, lângă Parcul Gării funcționa Batalionul de Securitate, care era comandat de maiorul Remus Porumb. Militari din cadrul acestei unități participau la patrule mixte formate din: un milițian, doi soldați și doi membri ai Gărzilor Patriotice.

Trupele de represiune ale Securității 

“Brigada 30 Securitate, care avea arondată Timișoara și Lugoj, era formată: 3 companii-intervenție a 3 plutoane fiecare; 6 companii securitate – miliție a 2 plutoane fiecare; 7 plutoane apărare antiteroristă; 2 plutoane securitate – intervenție alpină; 3 plutoane aruncătoare 82 mm și A.G. -9M; 1 pluton mitraliere antiaeriene; 1 pluton geniu – chimic; 4 plutoane transmisiuni; 4 grupe conducători câini serviciu (23 de câini). Ca efective erau 960 de militari în termen, 47 de ofițeri și 7 subofițeri.”36
 
 
Note
28 Apud  Dennis Deletent, Dosarele Istoriei, An I, nr. 5, p. 25 - Ion Bucur, Cartea represiunii 1989. Editura IRRD, București 2012, p. 41.
29 Apud Bastionul cruzimii, Marius Oprea Op.cit. p. 42
30 Ibidem p. 42
31 Costel Balint, 1989 Ieri informator, azi colaborator. Editura Eurostampa. Timișoara 2011. p. 48
32 Ibidem p. 50
33 Ion Bucur, Cartea represiunii 1989, editura IRRD, București 2012 apud  Stephane Courtois (coordonator).
34 Gino Rado, Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989. Timișoara - Decembrie 1989, , Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2011, p. 33
35 Arhivele Ziarului Drapelul (23 decembrie 1989 – 18 decembrie 1997) și arhivele ziarul Revoluționarul (2004 – 2014)
36 Gino Rado ,Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989. Timișoara - Decembrie   1989, , Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2011, p. 34 apud AMR, fond documentar Securitate.

Fragment din cartea:

Nicolae Toma, Lugoj, 20 Decembrie 1989 – revoluție, adevăr, dezinformare, impostură, Editura Eubeea, Timișoara 2015