Nicolae Ceaușescu – biografia unui dictator
Tinerii născuți
după decembrie 1989 sunt manipulați de foștii securiști să creadă că Ceaușescu
a fost un patriot. Pentru că aceste gunoaie ale societăți de astăzi latră, denigrează un popor asuprit de comunism
și hăituit de securitate, vina o purtăm noi. Această vină o purtăm fiindcă nu
am terminat REVOLUȚIA și i-am lăsat să trăiască printre noi pe foștii
securiști, i-am lăsat să-și bată joc de părinții și bunicii noștri, după ce
i-au hăituit, urmărit zi și noapte, cu pensii nesimțite ne râd în nas și în
fiecare an apare o nouă manipulare, o nouă minciună. Nu va fi bine pentru acest
popor până când cei care ne-au oprimat, SECURIȘTII, nu vor fi în pământ. Și
când se va întâmpla acest lucru noi cei rămași
în urmă ne vom târâ la coada Europei.
Trezește-te
popor roman, până nu e prea târziu!
Nicolae
Ceaușescu s-a născut la 26 ianuarie 1918 la Scornicești și a decedat la 25
decembrie 1989, într-o unitate militară din Târgoviște. Primele patru clase
școlare le-a făcut în localitatea natală, iar la 11 ani, după absolvirea școlii
primare, Ceaușescu pleacă la București,
unde va deveni ucenic de cizmar.
În 1932, când
Partidul Comunist se afla în ilegalitate, devine membru activ. Prima arestare
are loc în 1933, pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În anul
următor este arestat de trei ori pentru colectare de semnături în sprijinul
eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru
alte acțiuni similare.
Pentru acțiuni
contra statului în anul 1936 Ceaușescu
este arestat și condamnat la doi ani de închisoare. Locul de detenție stabilit
de autorități a fost Închisoarea
Doftana.
La ieșire din
închisoare în 1939, după câteva luni a cunoscut-o pe Elena Petrescu, cu care
s-a căsătorit în 1945.
O nouă
condamnare în 1940 la Închisoarea Doftana, iar după 1943 a fost transferat la
închisoarea de la Târgu Jiu. Colegul lui de celulă era Gheorghe Gheorghiu-Dej,
în scurt timp a devenit protejatul acestuia. (N.a. – O știre de ultimă oră
publicată în ziarul Adevărul unde se prezintă informația că Gheorghe Gheorghiu
Dej a fost homosexual și prima relație sodomistă cu Nicolae Ceaușescu a avut-o
când au stat în aceeași celulă. Datorită acestei relații homosexulae Ceaușescu
a fost promovat și protejat și a ajuns
în fruntea statului communist.)
După 23 august
1944, în timp ce Uniunea Sovietică se implica în favoarea Partidului Comunist,
Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C.,
funcție pe care o deține până în 1945.
Între 1945 și
1947 comuniștii au preluat puterea, scoțând din viața politică partidele
istorice. Regele Mihai I este obligat să abdice și comuniștii proclamă la 30
decembrie 1947 Republica Populară Română.
La 13 mai 1948,
Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii,
iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct
la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a
Armatei. În calitate subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii a avut
misiuni directe de represiune împotriva țăranilor care se împotriveau
colectivizării.
Gheorghe
Gheorghiu Dej a reușit în 1952 să elimine “grupul sovietic” (condus de Ana
Pauker) și în același an Nicolae Ceaușescu
este numit membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc
Român (PMR).
În 1954
Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR și prin calitățile
lui de slugarnic și bun executant ajunge să ocupe poziția numărul doi în
ierarhia PMR.
În toamna anului
1956, Ceaușescu a acționat la Cluj la reprimarea mișcărilor de simpatie față de
revoluția ungară.
În ziua de 4
decembrie 1957, Ceaușescu avea gradul de general-locotenent de armată (fiind
șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor
Armate). Această zi va rămâne în memoria țăranilor din Vadu Roșca (jud.
Vrancea), care s-au împotrivit colectivizării forțate, fiind atacați cu
tancurile.
„9 țărani sunt
uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun,
Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți
48 sunt răniți.”[20]
18 țărani au
fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”,
petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud. După datele
PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani,
dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare. Arestările țăranilor
erau sub directa comandă a lui Ceaușescu.
În martie 1965
Gheorghe Gheorghiu Dej a decedat și la trei zile de la moartea liderului
comunist român Nicolae Ceaușescu preia funcția de secretar general al
Partidului Muncitoresc Român. Odată ajuns la putere Partidul Muncitoresc Român
se transformă Partidul Comunist Român, iar Republica Populară Română (R.P.R.) în
Republica Socialistă România (R.S.R.).
Din 1967
Ceaușescu a ocupat, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Pe nesimțite,
sub influența lui Ceaușescu, Consiliul
de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere
efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de primul
ministru Maurer.
La 20 august
1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia.
Ceaușescu a refuzat să ia parte la invazia Cehoslovaciei și ia o atitudine de condamnare publică împotriva
acestui act. Astfel Ceaușescu reușește
pentru o vreme să atragă atât simpatia românilor, dându-le speranța pentru o
viață mai bună.
În 1969, la
Congresul al X-lea PCR preluarea puterii totale de Ceaușescu a fost posibilă
prin promovarea după 1965 a două treimi din membrii Prezidiului Permanent.
După 1971 între
primul ministru Ion Gheorghe Maurer și Nicolae Ceaușescu au loc mai multe
dispute pri-vind linia economică a țării. Maurer avea să fie îndepărtat în
martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.
“Pe de altă
parte, în aprilie 1972, Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un
principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii
statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție
după bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze
proprii de putere.”[21]
Anul 1973, un an
de cotitură, o aduce în planul doi pe
Elena Ceaușescu, care va fi încadrată în Comitetul Executiv.
Ambițiile lui
Nicolae Ceaușescu continuă și la “28 martie 1974, Marea Adunare Națională
instituie funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae
Ceaușescu este ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al
României.”[22]
Datoria externă
de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari) a fost plătită integral până în
primăvara lui 1989.
Unele zvonuri
confirmate doar de Securitate se referă la faptul că Ceaușescu urmărea
organizarea unui referendum, prin care să se introducă în Constituția României
interdicția de a contracta împrumuturi externe. Un alt gând a lui Ceaușescu era
acela să facă leul convertibil.
Cultul personalității lui
Nicolae Ceaușescu
După 1970 devine
obiectul unui cult al personalității, comparabil cu al lui Stalin. Poeții proletcultiști
au jucat un rol important. Următorii care i-au închinat osanale au fost
jurnaliștii care au inventat formule de adresare: „Nicolae Ceaușescu, secretar
general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste
România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și apelative
precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”,
„personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza
dreptății, păcii și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”.
“Fostul ucenic
muncitor nu se mai voia așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci
el începe să fie văzut la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de
unde i se putea revendica legitimitatea. Activiștii culturali au mers până
într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul natal,
rămășițele unui prim homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus
Olteniensis.”[23]
Soția sa, Elena avea doar școală elementară și fără studii superioare a
ajuns „savant de renume mondial” și
„mamă iubitoare” a poporului. Ca o sfidare a bunului simț Elena Ceaușescu
a primit mai multe titluri “Doctor
Honoris Causa” de la diverse universități renumite din lume. Cultul
personalității lui Ceaușescu a împrumutat modelul din China și Coreea de Nord.
Spectacolele
grandioase de la 23 August, cu mii de trupuri umane, care formau prin costume
distincte cuvinte: “Cel mai iubit fiu al poporului!”, “Iepoca de aur!”,
“Ceaușescu PCR”, “Ceaușescu RSR”, “Marele Cârmaci!” etc.
Aparatul de
propagandă îl prezenta cu nerușinare lingușitoare ca demn urmaș a lui
Burebista, al lui Decebal și al marilor domnitori medievali. Istorici fără
caracter și onoare i-au propus să modifice istoria poporului român și
dintr-odată în școlile din România Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”,
iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”.
Fuga lui Pacepa, fost director adjunct al Securității Statului
În 1977,
Ceaușescu primește o mare lovitură prin
fuga lui Ion Mihai Pacepa, director adjunct al Departamentului de Informații
Externe (spionaj) al Securității. Fostul șef securist obține azil politic în
Statele Unite. În 1986 apare cartea lui Pacepa „Orizonturi roșii”, în care se
dezvăluie detalii despre tiranul din România. Așa ies la iveală colaborările
lui Ceaușescu cu organizațiile teroriste arabe, de spionaj contra industriei
americane și planurile de dezinformare a opiniei publice occidentale.
Revoluția din Decembrie 1989
Enoriașii
pastorului reformat maghiar László Tőkés, din Timișoara, au început un protest
pașnic în după amiaza zilei de 15 decembrie 1989. Acțiunea lor la început a
fost față de mutarea pastorului în altă parohie. În 16 decembrie se alătură și
alți timișoreni și manifestația capătă un caracter de protest împotriva
regimului comunist și în special a lui Nicolae Ceaușescu.
Miliția,
Securitatea și Armata intervin, fac arestări și deschid focul asupra
demonstranților.
Inexplicabil, în
18 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran.
Represiunea rămâne în mâinile Elenei Ceaușescu și a colaboratorilor apropiați.
Cu toate eforturile revolta ia amploare.
La întoarcerea
în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată prin care încearcă
să explice revoluția din Timișoara ca fiind o implicație a serviciilor secrete
străine.
În 21 decembrie
1989 se organizează un miting în București, în fața sediului CC al PCR. Mitingul se transformă în protest față de
regimul comunist, iar soții Ceaușescu, surprinși, se dovedesc incapabili de a
păstra controlul asupra maselor.
În aceeași zi
are loc o confruntare dintre manifestanți și forțele armate.
“Raportul de
forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și
bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând
zeci și arestând sute de protestatari.” [24]
În dimineața
zilei de 22 decembrie 1989 populația marilor orașe a ieșit în stradă și cerea
„Jos Ceaușescu!” și „Jos Comunismul!”. În aceeași zi se anunță moartea în
condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea. Imediat
Ceaușescu anunță că preia comanda armatei. Aproape de ora 12 Ceaușescu mai face o încercare disperată de a
se adresa mulțimii adunate în fața sediului Comitetului Central (CC), având
pregătită o listă de îmbunătățiri, dar fără succes. Protestatarii din București
forțează ușile și pătrund în forță în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le
rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul
clădirii Comitetului Central.
Procesul și execuția lui Nicolae și Elena Ceaușescu
Nicolae
Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte
pentru următoarelor infracțiuni:
- Genocid,
prevăzut de articolul 357, alineat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea
puterii de stat, prevăzut de articolul 162, alineat 1, Cod Penal;
- Acte de
diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea
economiei naționale, prevăzut de articolul 165, alineat 2, Cod Penal, toate cu
aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.
“Sentința de condamnare
la moarte a fost pronunțată la ora 14:45 și deși verdictul admitea recurs, a
fost executată cinci minute mai târziu, în curtea garnizoanei, lângă clădirea
corpului de gardă (n.a. - a Unității Militare din Târgoviște, unde dictatorii
au fost executați). Unul din avocați motivase că din moment ce inculpații nu
recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a sentinței, așa că decizia
trebuia să devină definitivă. Au fost legați forțat la mâini, lucru față de
care au protestat vehement.[25]
După executarea
cuplului, pedeapsa cu moartea a fost abolită în România.
Cadavrele
celor doi tirani au fost transportate la
Cimitirul Ghencea, și înmormântate în secret.
“Sigur,
sacrificiile Timișoarei, care au permis recunoașterea acesteia ca primul “oraș
liber de dictatura comunistă” la 20 decembrie 1989, puteau fi total compromise
dacă cetățenii din Capitală și din alte orașe ale României nu se ridicau, la
rândul lor, să-l forțeze pe dictator să cedeze puterea”.[26]
Încă din primele
zile, revolta românilor din Timișoara, Lugoj, Arad a fost împotriva lui Nicolae
Ceaușescu și a regimului comunist și viza clar înlocuirea cu un regim democrat.
Acest fapt demonstrează că Revoluția din Decembrie 1989 din Timișoara și
celelate localități bănățene a fost
“anticomunistă în spirit și acțiune”[27].
O mare parte
dintre istorici care au cercetat fenomenul Revoluției din Decembrie 1989 din
Timișoara și primele orașe care au ieșit în stradă, Lugoj și Arad, consider că
între 16 – 20 decembrie a fost o revoltă
împotriva regimului, care s-a întins și s-a transformat într-o
revoluție, care a adus mari schimbări în viața politică și socială.
Note:
20 Apud Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Editura Polirom,
Iași 2011 - Op.cit. Ion Bucur
21 www.wikipedia.org
22 Ibidem
23 Ibidem
24 Ibidem
25 Ibidem
26 Alexndru Oșca
(coordonator), Revoluția Română din Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 13
27 Ibidem, p. 15
Fragment din cartea:
Nicolae Toma, Lugoj, 20 Decembrie 1989 –
revoluție, adevăr, dezinformare, impostură, Editura Eubeea, Timișoara 2015
Comentarii
Trimiteți un comentariu