Ce nu s-a rezolvat în România în ultimii 26 de ani


Fără îndoială, după 1989 regimului comunist s-a năruit și  societatea românească s-a schimbat profund. Cei cu putere de decizie vin şi pleacă şi, de cele mai multe ori, asta se întâmplă şi cu promisiunile lor. Faptul că politicienii nu au rezolvat probleme importante pentru națiunea noastră demonstrează COPILĂRIA democrației românești, dominată de oameni corupți, lacomi și de ce nu bolnavi psihic. Iată ce nu s-a rezolvat în România în ultimii 26 de ani de democrație:

1. DEMOGRAFIA.  În timp ce numărul nașterilor este mai mic decât al deceselor nuexistă niciun program de stimulare a creşterii numărului de locuitori sau de întinerire a populaţiei. Numărul românilor a continuat să scadă, astfel încât, în prezent numărul locuitorilor ţării a ajuns la nivelul anului 1966, sub 20 de milioane de locuitori.
Nici viitorul nu arată bine, estimările fiind alarmante. Dacă din 1990 reducerea populaţiei s-a făcut prin migraţie externă, din 2013 acest lucru s-a schimbat, începând să se reducă populaţia rezidentă a ţării. Astfel, numai în anul 2014 populaţia a scăzut cu 80.000 de oameni, cărora li se adăugă şi alţi 40.000 de cetăţeni care au migrat. Acest lucru echivalează cu dispariţia a două oraşe de nivel mic în fiecare an.
Reducerea populaţiei este influenţată de numărul mare al deceselor, dar şi de scăderea ratei natalităţii, aspecte care nu pot fi schimbate într-un timp foarte scurt. România are acelaşi comportament privind natalitatea pe care îl avea în 1961, respectiv se nasc din ce în ce mai puţini copii, iar după 1990 fenomenul de scădere a natalităţii a fost mai accelerat.
România va rămâne până în anul 2050 cu o populaţie rezidentă de aproximativ 16 milioane de persoane, iar asta fără a fi luată în calcul migraţia.

2. SĂNĂTATEA.  Un domeniu care rămâne „o rană deschisă”, fiind încă o problemă nerezolvată de vreunul dintre guverne după 1989. În ultimii 26 de ani, nu s-a făcut nici o reformă reală a sistemului de sănătate. Deşi bugetul Ministerului Sănătăţii a fost suplimentat, sistemul a rămas sărac raportat la standardele europene, iar accesul la serviciile medicale în mediul rural rămâne limitat.
Un proiect de reformă structurală a sistemului de sănătate a fost elaborat în 2012 în timpul guvernării Boc, însă legea a fost retrasă după ce dezbaterea publică s-a concentrat mai mult pe disputa dintre fostul preşedinte Traian Băsescu şi Raed Arafat, pe atunci secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Atacul fostului preşedinte la Arafat a provocat ample mişcări de stradă, criza încheindu-se peste câteva luni cu demisia cabinetului Boc.
În acest moment, nu există un sistem eficient de asigurări de sănătate care să permită standarde ridicate de tratament al pacienţilor, dar şi un nivel de salarizare şi dotare a spitalelor. Monopolul în domeniu aparţine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. De asemenea, scenariul înfiinţării unor centre regionale este departe de a fi pus în practică.
În cazuri de criză majoră sistemul s-a dovedit a fi incapabil să facă faţă provocării, momentul tragediei din Colectiv fiind un exemplu în acest sens.
O altă problemă este cea a personalului. Salariile mici au determinat exodul necontrolat al medicilor români după 1989. Numărul total al celor care au părăsit România în ultimii 6 ani depăşeşte 15.000. Astfel, conform unui comunicat al Colegiului Medicilor de la începutul anului 2015, numărul medicilor din spitalele româneşti era de doar 13.521 (comparativ cu 20.648 în 2011 şi 14.487 în 2013). Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât pe categorii de vârstă, dintre medicii de spital, 2.961 au peste 60 de ani, 2.610 sunt între 50 şi 60 de ani, 3.642 între 40 şi 50 de ani şi 3.901 între 30 şi 40 de ani. Doar 407 medici au sub 30 de ani.
Potrivit datelor Colegiul Medicilor din România, anual întră în sistem aproximativ 3.000 de medici şi ies aproximativ 3.500 (prin migraţie, pensionare şi deces).

3. EDUCAŢIA. Un alt capitol departe de a fi rezolvat de România este educația. Deşi sindicatele din învăţământ au cerut repetat alocarea a 6% din PIB pentru educaţie, niciun govern nu a a crescut bugetul pentru educație. Cu toate că salariile personalului din învăţământ reprezintă unul dintre cele mai disputate subiecte, acestea au rămas mici, iar acest lucru s-a reflectat asupra calităţii actului de educaţie.
Asigurarea calităţii în şcolile din România se face de mântuială, acest lucru fiind reflectat în slabele rezultate ale elevilor de la examenul de Bacalaureat. Mai mult, în ultimii 25 de ani, legea educaţiei a fost modificată de peste 60 de ori, ceea ce a determinat o destabilizare a sistemului. Fiecare dintre miniştrii care au trecut pe la Ministerul Educaţiei au adus cel puţin câte o schimbare.
Totodată, sistemul educaţional din România nu este încă organizat spre competenţe. Proasta corelare a sistemului cu piaţa muncii face ca mulţi dintre absolvenţi să nu-şi găsească de muncă după terminarea studiilor.
Nu în ultimul rând, scandalurile doctoratelor plagiate în cazurile lui Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Petre Tobă au ştirbit credibilitatea sistemului superior de învăţământ.

4. INFRASTRUCTURA.  Drumurile din România sunht cum sunt. Autostrăzile sunt prea scurte și din ce s-a construit o parte trebuie reconstruite. Deşi compania pentru drumuri şi autostrăzi are un buget anual de 1,7 milarde de euro, România are mai puţin de 700 de kilometri de autostradă, acum, la 26 de ani la Revoluţie. Deşi banii ar fi fost de ajuns pentru construirea a 300 de kilometri de autostradă pe an sau reabilitarea a 2.500 de kilometri de drum naţional, contractele date cu dedicaţie, supraevaluările de costuri sau plăţile pentru lucrări inexistente sunt doar câteva dintre motivele pentru care astăzi, România, are în folosinţă doar 695,4 kilometri de autostrăzi.
România a reuşit în 2015 o performaţă unică în Europa să termine anul cu mai puţini kilometri de autostradă decât i-a început, după ce o porţiune a lotului 3 din Sibiu-Orăştie, inaugurată cu două zile înaintea turului II al prezidenţialelor a fost demolată.
Astfel, absenţa unei infrastructuri funcţionale, care să lege România de celelalte state europene, riscă să lase ţara noastră la periferia Uniunii Europene şi reprezintă un impediment serios în dezvoltarea ei, în atragerea de investiţii sau promovarea turismului. Totodată, lipsa unei infrastructuri rutiere performante este unul dintre cauzele care plasează România pe locul doi, în spaţiul comunitar, într-un top al victimelor accidentelor rutiere, conform unei evaluări făcute de Eurostat în 2013.
Nici infrastructura feroviară nu arată mai bine. Forumul Economic Mondial a plasat România pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte calitatea infrastructurii feroviare, fiind devansaţi chiar şi de bulgari. Mai puţin de 40% din reţeaua feroviară a României este electrificată, iar achiziţiile de locomotive şi automotoare electrice sunt inutile, în această situaţie. Din 2008, pentru mai mult de 5.000 de kilometri de reţea feroviară întârzie anual termenul limită la care trebuie făcute reparaţii capitale.

5. DEFRIŞĂRILE. Tăierile necontrolate și acoperite de politicenii reprezintă o altă problemă a României după 1989. Dacă în 1800, suprafaţa împădurită a provinciilor istorice româneşti era de 8,5 milioane de hectare, în vara lui 2012, suprafaţa fondului forestier a ajuns la doar 6,35 milioane de hectare.
Potrivit unui raport al Greenpeace România, care a monitorizat, pe baza datelor remise de autorităţi,  ţara noastră pierde 3 hectare de pădure pe oră, iar 62 de cazuri de tăieri ilegale se înregistrează în fiecare zi. Astfel, tăierile ilegale de pădure doar din intervalul 2013-2014 au adus statului român un prejudiciu de peste 52 de milioane de euro.
Totodată, în ultimii 21 ani, peste 32,66 de milioane de tone de lemn, de la rumeguş, butuci, vreascuri sau placaje, până la foi de furnir şi la alte produse fabricate din lemn au luat calea exportului, potrivit datelor furnizate la Institutul Naţional de Statistică (INS). O tendinţă alarmantă de diminuare a fondului forestier naţional o constituie transformarea, după defrişare, a terenurilor forestiere în terenuri agricole sau păşuni. Astfel, pentru a putea primi subvenţii europene la hectar, după ce au fost împroprietărite cu păduri, mai multe persoane au ras pădurile trasformând terenurile în terenuri agricole. În acest fel, defrişarea pădurilor a contribuit la degradarea solurilor, la creşterea aridităţii climatului, la intensificarea vitezei vânturilor, alunecări de teren şi la apariţia inundaţiilor.

6. REFORMA CLASEI POLITICE. Schimbarea clasei politice a ajuns un subiect adesea atacat de liderii politici în timpul campaniilor electorale, dar uitat rapid după închiderea urnelor de vot, reprezintă o altă „neîmplinire“ majoră a României în ultimii 26 de ani. Un prim indicator care relevă această nereuşită este adoptarea greoaie, abia la 22 după Revoluţie, în 2012, a legii lustraţiei, într-o formă cu semne de întrebare.
Eşecul schimbării mediului politic românesc este cel mai bine ilustrat de faptul că aproape 25% dintre parlamentarii care s-au rulat în legislatura actuală, 2012-2016, au avut probleme cu legea, fie că sunt condamnaţi, trimişi în judecată, urmăriţi penal sau acuzaţi de ANI de incompatibilitate, conflict de interese sau averi nejustificate.
Aceste lucruri sunt reprezentative pentru faptul că cetăţenii României au rămas încorsetaţi de o clasă politică încă ataşată de cultul compromisului.

7. ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE. La 26 de ani  se păstrează şi acum ca o chestiune neelucidată. Deşi au murit atunci peste 1.000 de oameni şi alţi peste 3.000 au fost răniţi, în octombrie 2015, Parchetul General a clasat Dosarul Revoluţiei, în care se făceau cercetări pentru moartea în perioada 19-22 decembrie 1989 a 709 persoane, rănirea altor 2.198 şi reţinerea a aproape 1.000 de cetățeni. Şi asta în condiţiile în care, în 2011, România a fost obligată de CEDO să investigheze cu celeritate dosarele Revoluţiei. Mai mult, în aprilie 2013, Parchetul General s-a angajat oficial în faţa acestui for în privinţa unui calendar pentru investigarea crimelor de la Revoluţie.
Cu toate acestea procurorii militari au decis în octombrie clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase, infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, respectiv infracţiuni contra umanităţii, reţinându-se că faptele cercetate nu sunt prevăzute de legea penală, "nefiind caracterizate de tipicitate în raport cu normele legale incriminatoare". De asemenea, s-a dispus clasarea cauzei pentru infracţiunile de omor, tentativă de omor şi instigare la infracţiunea de omor, reţinându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau existenţa autorităţii de lucru judecat, dar şi faptul că decesul nu s-a datorat unei fapte prevăzute de legea penală sau că fapta nu există.

8. ADEVĂRUL DESPRE MINERIADE. Crimele mineriadelor rămân şi ele după 26 de ani o problemă nesoluţionată a României, ancheta fiind una incompletă şi nefiind găsit nici un vinovat. În luptele de stradă din iunie 1990 din Bucureşti au fost răniţi sute de oameni. Totododată, oficial au fost declaraţi doar şase morţi, însă ziariştii vremii au vorbit de cel puţin 100 de victime, îngropate în locuri necunoscute. La 26 de ani distanţă, nu există nici un responsabil tras la răspundere penală pentru evenimentele de atunci. În urma lor, minerii şi muncitorii chemaţi să facă ordine printre manifestanţii care se opuneau regimului au distrus tot, de la clădiri guvernamentale la sedii de partide. Pagubele nu au fost nici până acum estimate.
Abia acum, după un sfert de veac, la presiunea CEDO, procurorii sunt obligaţi să redeschidă dosarele. Pe 21 octombrie 2015, a fost redeschis dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurii militari au început urmărirea penală faţă de mai mulţi dintre decidenţii politici din 1990, susţinând că Ion Iliescu, preşedinte la acea dată, împreună cu Petre Roman, premier,, Virgil Măgureanu, şef al SRI, Gelu-Voican Voiculescu şi alţii au decis reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Aceştia sunt acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii, pentru declanşarea atacului asupra populaţiei civile, urmare a deciziei luate în 11 - 12 iunie 1990.

9. TORŢIONARII. Securiștii și sadicii regimului comunist care mai trăiesc au început să fie cercetaţi abia acum. Vișinescu este singurul condamnat  definitiv pentru crimele comise. Peste 100.000 de deţinuţi consideraţi de regimul comunist inamici ai statului au decedat în închisorile din România într-un singur deceniu.

10. CONTROLUL CIVIL AL SERVICIILOR SECRETE. Serviciile secrete și-au păstrat moștenirea odiasei SECURITĂȚI și  reprezintă o problemă pe care România nu a reuşit să o rezolve încă. Teoretic acesta se exercită prin comisiile parlamentare, însă în realitate aproape că nu există.
Serviciile secrete s-au implicat direct în elaborarea şi promovarea unor legi care să le sporească puterile excedând cadrul Constituţiei şi legilor în vigoare. Legi precum „Big Brother”, cea a securităţii cibernetice sau cea privind obligativitatea identificării utilizatorilor de cartele telefonice prepay şi de reţele Wi-Fi publice sunt exemple de astfel de încercări, care au eşuat însă după intervenţia Curţii Constituţionale. Ele ar fi oferit, spre exemplu, posibilitatea legală pentru servicii de a avea acces la orice sistem informatic din  România, fără controlul unui judecător.
Orice cauză privind abuzul serviciilor secrete ajunsă pe masa parlamentarilor a fost închisă, aceştia spunând că acuzaţiile nu se susţin. De asemenea, comisia, prevalându-se de legislaţia privind clasificarea informaţiilor, nu a prezentat niciodată probele care au condus la concluzia că serviciile secrete nu acţionează într-un mod abuziv.

CONCLUZIA
Politicienii noștri trebuie limitați la maxim două mandate și dată LEGE pentru răspunderea miniștrilor și a parlamentarilor, precum  și răspunderea preșdintelui ales de nație. Și în plus magistrații să nu mai fie deasupra legii și dacă greșesc să plătească.
Sursa: gandul.info

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei