A doua trădare față de România a Marii Britanii. Prima trădarea a României de către Marea Britanie (1944)

Pretextul ieșirii din UE a Marii Britanii se referă la emigranți, în special cei din Europa de Est și în particular la români și bulgari. Nici nu s-au dat rezultatele de la referendumul din insula britanică că xenofobia engleză a readus în plin pan rasismul. Amenințările, jignirile și campaniile de presă mincinoase sunt trecute cu vederea și acceptate de politicienii din Londra și dintr-o dată s-au uitat principile drepturilor omului. Aroganța imperialistă a britanicilor a rămas ca moștenire și prin faptul că sute de ani au furat bogății din toate părțile lumii și au împărțit și despărțit națiuni. Rolul nefast jucat de Anglia după primul război mondial în Orientul Mijlociu a contribuit la seria de războaie între arabi și restul și chiar între musulmani și musulmani.  
Românii care lucrează legal în Marea Britanie se tem că vor fi asvârliți afară din țară, se tem de reacțiile necontrolate a unor englezi naționaliști și se uită cu teamă la ziua de mâine.
Și pentru a cunoaște mai bine istoria să nu uităm niciodată trădarea poporului englez față de România în 1944, când Churchil, în calitate de prim-ministru, în numele poporului regatului Marii Britanii ne-a trădat și ne-a lăsat în voia sorții în mâinile lui Stalin și a bolșevismului rus. Pentru toate atrocitățile comuniștilor vinovați sunt și englezii, care ne-au abandonat și faptul că au o reacție ostilă față de români demonstrează o altă trădare, care se derulează sub ochii noștri.
Wiston Churchil merită scuipat de fiecare român și blestemat pentru că ne-a lăsat pradă bolșevicilor, iar englezii când văd un român să pună capu în pământ pentru că sunt vinovați pentru genocidul din România făcut de bolșevici.
Vă prezentăn un articol integral apărut pe site-ul soim.ro.

Trădarea a României de către Marea Britanie (1944)

După cel de-al Doilea Război Mondial, România, ţară care a capitulat necondiţionat în faţa anglo-americanilor şi ruşilor, a fost oferită pe tavă sovieticilor, ajungând în blocul comunist estic. Documentele vremii, dar şi oamenii care au trăit în acea perioadă arată că România a fost scoasă la mezat încă din timpul marii conflagraţii.

România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial în iunie 1941. Contrar tradiţiei, statul român, condus în acea perioadă de mareşalul Ion Antonescu, era aliatul puterilor Axei, printre care şi al Germaniei naziste, care dădea, de altfel, tonul în cadrul grupului de forţe. Explicaţia era recuperarea măcar a teritoriilor luate de Rusia sovietică prin ultimatumul de la 26 iunie 1940, adică Herţa, Basarabia şi Bucovina de Nord.
România mai pierduse prin dictatul de la Viena, făcut de Hitler şi de Mussolini, Transilvania de nord oferită Ungariei, aliată de asemenea a forţelor naziste. În sud, celuilalt aliat al lui Hitler, Bulgariei, îi este oferită jumătate din Dobrogea. România, conform statisticilor din acea perioadă, pierdea o populaţie de aproximativ 5 milioane de oameni. Tocmai de aceea intrarea în război de partea puterilor Axei ar fi putut aduce înapoi României, în primă fază, ţinuturile luate de ruşi, iar mai apoi, dacă Germania câştiga războiul, cel puţin Antonescu spera că va putea fi înduplecată şi în privinţa celorlalte cesiuni teritoriale.    De altfel, Antonescu era un cunoscut rusofob şi războiul contra URSS i se potrivea de minune. Odată cu schimbarea sorţii războiului în special pe frontul de est, acolo unde nemţii şi aliaţii lor, inclusiv românii, au fost bătuţi de iarna siberiană, dar şi de trupele sovietice, se prefigura un alt sfârşit al războiului pentru România. Tocmai de aceea, inclusiv mareşalul Antonescu şi-ar fi dorit ieşirea României din război, pentru a-şi păstra independenţa.  

Acest lucru a fost posibil abia la 23 august 1944, când au fost întoarsele armele împotriva Germaniei naziste, iar ruşii şi anglo-americanii deveneau aliaţii românilor. La sfârşitul războiului, în 1945, România s-a trezit dată pe mâna sovieticilor de noii ”aliaţi” şi inclusă, după 30 decembrie 1947, în rândul ţărilor comuniste, unde trebuia ”construit” socialismul sovietic. Decizia marilor puteri aliate de a arunca România în sfera de influenţă sovietică a schimbat poate definitiv destinul acestei ţări.

Unul dintre artizanii abandonului României a fost premierul Marii Britanii, Winston Churchill.

România, abandonată sovieticilor

În timp ce România, prin diplomaţii săi, se străduia să găsească o formulă convenabilă de a ieşi din război şi mai ales de a-şi păstra independenţa, primul-ministru al Marii Britanii ar fi scos-o la mezat. Cel puţin acest lucru este arătat de o serie de documente ale vremii, dar şi de avocatul Nicolae Baciu, autorul lucrării ”Agonia României”, pe baza documentelor, dar şi a experienţelor proprii din aceea perioadă.    Din punctul acestuia de vedere, România a fost folosită ca monedă de schimb a englezilor. În timp ce soarta ţării noastre era jucată prin corespondenţă de marile puteri ale lumii, oamenii politici şi autorităţile din România sperau la o deschidere a unui nou front în Balcani din partea anglo-americanilor, în aşa fel încât România să intre în sfera de influenţă a acestora, şi nu a sovieticilor.

În Conferinţa din 4 noiembrie 1943, marile puteri aliate i-au decizia însă a deschiderii unui nou front în Europa printr-o debarcare directă în Franţa.  

Şi asta fiindcă americani au decis să abandoneze Europa de est, fiindcă aşa cum arată şi Nicolae Baciu, dar şi documentele vremii, nu avea interese în zonă. ”Statele Unite nu trebuie să facă nimic care să angajeze sau antreneze forţele americane în Balcani, un teatru de operaţii secundar”, se arăta în memorandumul prezentat la 8 martie 1943 de Stimson, de ministrul Apărării din SUA.  
Totodată, şi preşedintele american Roosevelt, în acelaşi an, relua refuzul de interveni militar în Balcani. ”Statele Unite nu se vor amesteca în treburile interne în Balcani, regiunea nefiind un obiectiv natural al Statelor Unite”, preciza Ministerul Apărării al SUA, în 1943, document prezentat în lucrarea ”Records of War”. Totodată, la nivel declarativ, americanii doreau ca în Europa să existe un echilibru de puteri şi influenţe care să nu mai conducă la conflicte militare.  

România, o banală monedă de schimb   Winston Churchill avea încă din 1942 planuri cu România. Mai precis, acesta dorea să ofere România către URSS, în schimbul Greciei. ”Este vorba de decizia lui Churchill de a oferi zona de influenţă lui Stalin în Bulgaria şi România în schimbul unei zone de influenţă în Grecia, pentru asigurarea drumului Imperiului Britanic în Mediterana. Astfel, în timp ce România făcea eforturi disperate la Cairo şi la Stockholm să obţină un armistiţiu care să salveze independenţa şi suveranitatea ţării, tocmai în acel timp, aprilie-iunie 1944, Churchill îl manevra pe Roosevelt şi obţinea vânzarea României”, scria, în ”Agonia României”, Nicolae Baciu.  
Mai mult, documentele arată cum Churchill încerca să-l convingă pe Roosevelt să ofere România Rusiei sovietice. ”În ultima vreme au fost semne de posibile divergenţe de politică între noi şi ruşi referitoare la ţările din Balcani, în special Grecia. De aceea noi am sugerat ambasadorului sovietic de la Londra ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar noi în Grecia”, îi scria Churchill preşedintelui american, pe 31 mai 1944. Deşi iniţial nu a fost de acord, Roosevelt îi dă mână liberă lui Churchill, cu condiţia ca perioada de influenţă sovietică să fie una de încercare. Practic, Churchill a avut cale liberă să negocieze trimiterea României în sfera de influenţă stalinistă în schimbul Greciei.

România, 90% dată sovieticilor

Situaţia a devenit oficială după cea de-a patra conferinţă de la Moscova, din octombrie 1944, acolo unde Winston Churchill s-a întâlnit cu Stalin. Pe o banală foaie de hârtie, Churchill şi Stalin au decis soarta Europei de est şi în special a României. De altfel, Stalin dovedise că URSS era o forţă militară formidabilă şi, ocupând Berlinul, era în postura de învingător.
În urma acestei întâlniri, România era în proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică şi doar 10% în cea britanică. De cealaltă parte, aşa cum au convenit cei doi lideri, Grecia era în proporţie de 90% în sfera de influenţă britanică. Iugoslavia şi Ungaria erau în proporţie egală în cele două sfere de influenţă, iar Bulgaria în procent de 75% oferită sovieticilor. Această stare de fapt a fost consfinţită la Yalta, între 4 şi 11 februarie 1945, în Conferinţa din Palatul de la Livadia din Crimeea, acolo unde Stalin s-a întâlnit cu Roosevelt şi cu Churchill. Cei trei au împărţit lumea în sfere de influenţă, iar România condamnată să rămână o lungă perioadă de timp în zona sovietică.

Conditiile de Armistițiu cerute de Maresalul Antonescu

“A doua zi, miercuri, 19 aprilie [1944], cand Chas [de Chastelain] i-a intrebat pe Tobescu [șeful Siguranței Jandarmeriei] şi Cristescu [seful SSI] in legătură cu reacţia lui Antonescu la condiţiile de armistiţiu, ei au spus că Mareşalul nu dădea nici un răspuns. Cu toate acestea, după părerea lor (care era desigur cea a Mareşalului), condiţiile erau inacceptabile pentru că punerea liniilor de comunicaţie la dispoziţia armatei sovietice era echivalentă cu o ocupaţie. Chas, care simţea acut că trebuia trimis la Cairo un răspuns oarecare, a conceput chiar atunci şi chiar acolo, un mesaj şi a cerut permisiunea să-l cifreze.

Această telegramă din 19 aprilie, care a stârnit ulterior un mare tămbălău, suna după cum urmează:
„Antonescu informat asupra condiţiilor de către Maniu. Nu cunoaştem reacţiile lor, dar cele ale oficialităţilor cu care suntem in legătură indică următoarele:
a) neîncredere în sovietici;
b) imposibilitatea unei colaborări între România şi Armata Roşie;
c) convingerea că punerea liniilor de comunicaţie la dispoziţia Aliaţilor este echivalentă cu ocupaţia de către Armata Roşie;
d) deziluzie din cauza faptului că termenii au fost stabiliţi de ruşi şi nu de către toţi cei trei Aliaţi cu care România se află efectiv în stare de război de la inceputul bombardamentelor.

Cu toate că admit că armata germană nu apără Romania la răsărit de Carpaţi, ei consideră dezonorantă ideea de a nu se bate cu ≪roşii≫ pană la capăt. Ei recunosc că ţara vrea pace, dar nu doresc să înceapă o nouă luptă impotriva Germaniei. Sunt convinşi că Romania a fost abandonată sovieticilor întrucât noi am pierdut iniţiativa şi supremaţia. Cred că Armata Roşie nu se va opri înainte de Bosfor şi Adriatica. Ei lasă să se inţeleagă că atitudinea lor s-ar schimba, dacă trupele anglo-americane s-ar apropia de teritoriul României. Sperăm să avem răspunsul lui Maniu intr-o zi sau două.”

Telegrama lui Antonescu către Churchill ajunge la Molotov

“După cum îmi amintesc, această telegramă, folosind un cifru complicat, era o încercare de a ne asigura că ai noştri cunoşteau motivul real al tergiversărilor României. A fost scrisă în grabă, în stare de mare încredere şi dezamăgire şi a fost destinată doar privirilor britanice sau cel mult celor americane. Lui Chas nu i-a trecut nici o clipă prin minte că va fi arătată ruşilor.”
“Telegrama lui Molotov era agresivă atât ca ton, cât şi în conţinut. „Autonomous” era „o misiune semioficială britanică pe lângă guvernul Antonescu”, cu propria sa staţie de emisie şi recepţie, utilizată pentru corespondenţă codificată cu reprezentanţii britanici de la Cairo.

„Se ştie, de asemenea, că reprezentantul român la Cairo, Ştirbey, foloseşte aceeaşi staţie şi aceleaşi cifruri pentru comunicările cu Maniu şi Antonescu.” Corespondenţa politică susţinută între Bucureşti şi Cairo, cu ajutorul grupului „Autonomous”, „dovedeşte că guvernul Antonescu cooperează cu el în această activitate. O asemenea situaţie nu ar fi posibilă decât ca rezultat al unei înţelegeri între guvernul Marii Britanii şi guvernul României”.
Prezenţa pe lângă mareşalul Antonescu a unei misiuni britanice „ale cărei scopuri sunt necunoscute guvernului sovietic” nu va fi de natură să contribuie în nici un fel la grăbirea capitulării României şi a acceptării de către aceasta a condiţiilor sovietice de armistiţiu. „Guvernul sovietic aşteaptă o explicaţie în această chestiune din partea guvernului Marii Britanii.” (…)

Dar este de asemenea posibil ca Molotov să fi crezut o parte din propriile sale acuzaţii. La sosirea noastră, presa turcă anunţase că aduceam documente pentru guvernul român. Fusesem paraşutaţi la nimereală şi neînarmaţi şi în momentul arestării declaraserăm că dorim să fim puşi în legătură cu o persoană oficială română importantă. Zvonurile care circulau în Bucureşti că fuseserăm văzuţi cinând la Cercul Militar ajunseseră desigur şi la urechile Moscovei. Într-un fel, trebuie să recunoaştem că am fost trataţi mai curând ca oaspeţi decât ca prizonieri de război şi că ni s-a permis să trimitem mesaje codificate englezilor la Cairo.
Românii nu aveau încredere în ruşi
Într-adevăr, cand a explodat Molotov, SOE tocmai încerca să-i trimită lui de Chastelain o a doua staţie de radiotelecomunicaţii prin intermediul unei delegaţii comerciale române. Iniţiativele pe care le-am luat la faţa locului, mergând până la a contacta un guvern inamic, erau de neconceput pentru agenţii NKVD. Este foarte posibil ca cineva de la NKVD, poate Stalin însuşi, să fi văzut în toate acestea o cârdăşie anglo-romană la nivel guvernamental. Iar în ceea ce priveşte ideea că ai noştri le arătau lor chiar toate informaţiile operative provenind din dispozitiv, fără nici un fel de aranjament de reciprocitate, era tot atât de greu de înghiţit de către unii de la Moscova cum mi-a fost şi mie când am auzit despre acest lucru, deşi era adevărul adevărat.

Revenind la mesajul „abject”, acesta era acea telegramă pe care de Chastelain o redactase la 19 aprilie prezentând SOE din Cairo motivele respingerii de către Antonescu a condiţiilor de armistiţiu. Dacă ar fi ştiut că aceasta va fi arătată ruşilor, cu siguranţă de Chastelain ar fi elaborat-o în alţi termeni sau nu ar mai fi trimis-o deloc. Moscova ştia că românii nu aveau încredere în ruşi, dar niciodată înainte acest lucru nu fusese pus pe hârtie – şi de către cine, de către un ofiţer britanic – în astfel de termeni tăioşi, ca apoi să mai fie şi larg difuzat printre aliaţii Rusiei. Stalin nu era obişnuit cu un asemenea comportament din partea respectuoşilor săi parteneri; Lordul Moyne s-a gândit iniţial să nu i-o arate lui Novikov, dar apoi a socotit că, fiind doar o informare asupra atitudinii româneşti, nu ar avea de ce să-i stârnească pe ruşi împotriva Marii Britanii. N-a vrut nici să fie acuzat că ar ascunde ceva, mai ales ceva neplăcut, pentru că dacă ar fi procedat în felul acesta nu ar fi făcut decât să întărească orice suspiciune posibilă de complicitate cu românii. Aşa cum s-a dovedit până la urmă, comenta lordul Moyne cu mâhnire, el şi oamenii lui au căzut „victimă propriei lor sincerităţi”.

După această bombă, lordul Moyne [ministrul Reginei în Egipt, ulterior asasinat la Cairo în noiembrie 1944] a informat Foreign Office că Antonescu îl folosea pe de Chastelain ca unealtă. „Nu putem împiedica acest lucru, dar putem şi trebuie să ne asigurăm că nu suntem deturnaţi prin manevrele lor de la principalele noastre scopuri de război.” De Chastelain nu era manipulat. El a fost acela, şi nu Vasiliu, care a insistat să se explice faţă de Cairo refuzul lui Antonescu de a accepta condiţiile de armistiţiu. Din nefericire, telegrama sa putea să lase impresia că, deşi regreta atitudinea românilor, de Chastelain o înţelegea, un sentiment pe care nici Molotov, nici Moyne nu puteau să-l împărtăşească.
Efectele bombei lui Molotov au fost considerabile. Churchill, rănit de acuzaţiile de rea-credinţă, a dat vina pe SOE. Toate operaţiunile SOE din Balcani au fost suspendate, iar cele din România, oprite. Churchill a sugerat ca organizaţia să treacă la Foreign Office, o parte, şi la armată, o altă parte. Cu toate că acest lucru nu s-a întamplat, Molotov a reuşit să o dezbine grav. (…)

Ultimele pregătiri pentru lovitură si rolul PCdR

Pentru Maniu, debarcările din Normandia erau semnalul unei ofensive timpurii ruseşti pe frontul de sud; dacă nu acţiona rapid în vederea unei rupture cu Axa, Romania risca să piardă şansa de a deveni cobeligerantă. Antonescu nu era de aceeaşi părere. După el, cel de-al doilea front oferea un motiv in plus pentru a ţine piept ruşilor, pană ce raportul militar de forţe în Europa se schimba în favoarea anglo-americanilor; potrivit credinţei sale ferme, aceasta era ceea ce voiau, cu adevărat, englezii.
Noi, prizonierii, ne puseserăm speranţele într-o lovitură a lui Maniu şi a lui Antonescu. Nu ne-a dat prin cap, ca multor altora din România, că în momentul în care Antonescu eşua, cand Maniu mai ezita încă, regele Mihai va fi acela care va face saltul hotărator în necunoscut. (…)

Antonescu a apreciat întotdeauna forţa electorală a lui Maniu. I-a spus odată generalului Friessner că el, cum nu se bucură de sprijin popular, n-ar fi fost în stare de mai mult ca învins. Decretul lui Antonescu din februarie 1941, prin care se interziceau toate activităţile politice neguvernamentale, nu a fost aplicat niciodată partidelor tradiţionale. Maniu şi Brătianu îi trimiteau lui Antonescu aproape lunar cate un memoriu critic, pe care il difuzau apoi misiunilor străine chiar pe sub nasul Siguranţei. Ori de cate ori Hitler ridica problema activităţilor lui Maniu – Ribbentrop i-a spus odată lui Antonescu că un astfel de om ar fi fost spânzurat până atunci în Germania -, Mareşalul refuza cu tenacitate să intreprindă ceva împotriva lui.
Antonescu îşi investise toată încrederea în Germania, iar aceasta l-a trădat. Maniu îşi investise toată încrederea în Aliaţii occidentali, iar aceştia, în concepţia românilor, l-au trădat. Dar nici unul dintre ei nu ar fi învinuit ţara faţă de care se angajaseră iniţial – Germania şi Marea Britanie – şi se respectau unul pe celălalt pentru acest lucru.

Lovitura de stat nu ar fi reuşit fară pregătirea minuţioasă a lui Maniu şi fară saltul Regelui în necunoscut. Dar în vara anului 1944 a mai fost un factor de care a trebuit să se ţină seama – Partidul Comunist Român. Cu toate că nu era esenţial pentru sucesul loviturii, Maniu spera – aşa cum o făcuse Rose de la Foreign Office – că participarea comunistă îi va asigura un ajutor sovietic pentru ceea ce urma să întreprindă. (…)

Maniu recunoaște că Antonescu obținuse “condiții mai favorabile” pentru Armistițiu
Referirea lui Maniu la „condiţii mai puţin favorabile decât cele oferite lui Antonescu” privea termenii mai buni asupra cărora Moscova convenise cu Nanu, la Stockholm, cu trei săptămani înainte, fără ştirea aliaţilor săi. În conformitate cu acestea, reparaţiile de război cerute României vor fi reexaminate. Se va rezerva ca reşedinţă a guvernului român un judeţ care să nu fie sub ocupaţia trupelor sovietice. Întrucât Antonescu dorea să Joace cinstit” cu aliatul său, Moscova căzuse, de asemenea, de acord să li se dea nemţilor două săptămani în care să părăsească România înainte ca armata română să întoarcă armele împotriva lor. În cazul puţin probabil în care nemţii ar pleca de bună voie, România s-ar putea considera neutră. Cu toate că pe hârtie condiţiile acestea erau mult mai bune decât cele oferite de Cairo, Antonescu nu se putea hotări să le accepte, atâta vreme cât simţea că ar mai fi o şansă de a ajunge la o înţelegere cu Aliaţii occidentali.

Maniu nu-i informase în prealabil pe englezi şi pe americani despre această ofertă mai bună. Fie presupunea că Londra şi Washingtonul o cunoşteau de la ruşi, fie a ghicit adevărul, dar nu dorea să se expună unei alte acuzaţii că ar pune beţe în roate.
În zorii zilei de 22 [august - 1944], Ionel Stârcea a dus la Snagov cele două telegrame aprobate pentru a fi expediate la Cairo, via Ankara, prin Cretzianu. Le-a înmânat lui Pogoneanu, şeful cifrului de la Centrul de comunicaţii de la Snagov al Ministerului Afacerilor Străine. Pogoneanu, asemenea lui Buzeşti, se bucura de încrederea Regelui. El va codifica mesajele şi va asigura transmiterea lor prin emisia de la ora 19.00. Cretzianu le va descifra şi le va da în clar reprezentantului SOE din Turcia, care le va recodifica şi le va transmite la baza SOE de la Cairo. Procesul era complicat şi greoi.

O baie în Snagov a decis ziua loviturii

Pe Starcea l-a apucat cheful să înoate în lac, dis-de-dimineaţă, înainte de a se întoarce la Bucureşti, aşa că a aflat din pură întâmplare o ştire care necesita schimbarea imediată a planului. Ştefan Davidescu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, era pe lac, într-o barcă, şi pescuia. Starcea a înotat pană la el şi, dintr-un scurt schimb de cuvinte, a aflat că Antonescu, care era aşteptat să sosească de la Bacău în seara aceea, se va întoarce pe front pe data de 24. insemna că nu se va afla in Bucureşti in 26, cand trebuia să aibă loc lovitura de stat.
O oră mai tarziu, şi noi, prizonierii, am intrat parţial în acţiune. Potrivit raportului întocmit de către de Chastelain o lună mai târziu:

„La orele 20.00, pe data de 22 august, am fost chemat de către generalul Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei şi subsecretar la Ministerul de Interne. Acesta mi-a prezentat situaţia de pe frontul rusesc în măsura in care se referea la România. În această etapă, ruşii se aflau la 50 de kilometri sud de Iaşi şi atacaseră Cetatea Albă. Generalul a explicat că românii aveau numai o divizie de blindate, faţă de un număr estimativ de şase sau şapte divizii ruseşti de blindate la sud de Iaşi, ceea ce excludea posibilitatea continuării rezistenţei. În cazul unui atac în sud, înaltul Comandament român prevăzuse anterior o retragere, trupele române urmând să se replieze spre Dunăre, la sud, şi spre poarta Galaţilor, la vest. Generalul a prezentat situaţia ca fiind foarte gravă şi a adăugat că, din fericire, prim-ministrul Mihai Antonescu avea „o perspectivă mai flexibilă” decât Mareşalul. Cel dintâi hotărâse că era timpul să se facă pace cu Aliaţii. Am fost întrebat dacă aş dori să pornesc în scurt timp spre Cairo, împreună cu prim-ministrul, şi am răspuns că, deşi în principiu nu aveam nimic împotrivă, insistăm ca înainte de plecare să fie împlinite anumite condiţii.

Generalul s-a arătat mulţumit de răspunsul meu şi a plecat să raporteze prim-ministrului, după ce ne-am înţeles că a doua zi dimineaţa îi voi prezenta condiţiile.”

Maresalul Ion Antonescu și Mihai Antonescu aveau pregătit Armistițiul

Potrivit însemnărilor mele, în aceeaşi seară, la orele 19.00, Mareşalul s-a întors de pe front „deziluzionat”. Ică, după spusele lui Vasiliu, urma să fie investit cu puteri depline pentru negocierea unui armistiţiu şi, însoţit de către de Chastelain, în dimineaţa zilei de 24 august, va zbura până în Turcia, de unde urma să-şi continue drumul spre Cairo. Deşi nu prea avea mare încredere în Ică, de Chastelain era gata să colaboreze la orice plan care oferea o şansă rezonabilă de a aduce România de partea noastră în război.
În drumul de la aeroport, Ică l-a pus la curent pe Mareşal asupra celor plănuite. Antonescu vorbise cu Ică de două ori de la Bacău, dar acesta din urmă, pe propria-i răspundere şi fără să aştepte reîntoarcerea Mareşalului, a încercat să forţeze lucrurile. Îl chemase pe însărcinatul cu afaceri turc şi, prin acesta, ceruse guvernului turc să-i informeze pe Aliaţi asupra dorinţei României de a semna armistiţiul, cerând, ca prim pas, o încetare a focului. Nu este clar dacă i-a împărtăşit Mareşalului planul său de a se duce personal în Turcia, însoţit de către de Chastelain. Când, o oră mai târziu, Vasiliu i-a prezentat lui de Chastelain propunerea, el a lăsat să se înţeleagă că Ică acţiona independent de Mareşal. Mai târziu, în aceeaşi seară, Ică a trimis o telegramă la Legaţia României de la Ankara, solicitându-i din nou lui Saracioglu să-i acorde sprijin diplomatic, lui sau oricui va veni în Turcia în numele României. El dorea ca Turcia să acţioneze ca mediator în vederea încheierii armistiţiului; voia să fie informat în decurs de douăzeci şi patru de ore asupra soluţiei alese de către anglo-saxoni dintre cele trei propuse. Se pare că nu învăţase nimic din toate hapurile înghiţite din partea anglo-saxonilor in ultimele optsprezece luni.

Mareşalul a avut trei întrevederi importante în seara aceea. Două dintre ele au fost urmarea prânzului de lucru de la Palat. Mai întâi, Ion Mihalache a venit în vizită, în numele lui Maniu. S-a căzut de acord asupra necesităţii încheierii unui armistiţiu şi s-a discutat posibilitatea intervenţiei militare angloamericane.  Apoi s-a prezentat Gheorghe Brătianu, în numele lui Constantin Brătianu, şi a promis că va veni din nou la Mareşal a doua zi dimineaţa, la Snagov, cu propuneri concrete din partea ambelor partide.
Antonescu l-a văzut şi pe Clodius [ministrul german] în aceeaşi seară. I-a reamintit că promisiunea Germaniei de a menţine frontul din Moldeva nu fusese respectată. Dacă nu primea pe loc ajutor din partea lui Hitler, se va vedea nevoit să încheie armistiţiul cu cele Trei Puteri.

Pentru Antonescu, care nu dorea să ridice armele impotriva vechiului său aliat, aceasta era calea proprie de a obţine acordul lui Hitler pentru retragerea din război. Potrivit unui raport german, trimis ministrului Afacerilor Externe de la Berlin, pe data de 24 august, Mareşalul i-a declarat lui Clodius că va arunca în luptă ultimele rezerve în efortul său de a-i opri pe ruşi şi, dacă nu va reuşi, va trebui să-şi recapete libertatea de acţiune politică. Clodius înţelesese că Mareşalul dorea să aibă mână liberă să iasă din război numai în cazul prăbuşirii frontului. Faptul că înaltul Comandament militar german socotea, după cât se pare, atacul sovietic din sud drept o pură diversiune ar putea explica de ce Berlinul nu a fost alertat imediat cu privire la demersul Mareşalului. Ceva mai devreme, în aceeaşi zi, Hitler ţinuse o consfătuire la cartierul său general pentru a discuta problema Balcanilor, îşi exprimase îngrijorarea în legătură cu pericolul unei Serbii Mari, dar n-a pomenit nimic despre România.

După întâlnirea cu Clodius, Ică a trimis de urgenţă un curier la Stockholm cu instrucţiuni pentru Nanu de a o informa pe doamna Kollontay despre faptul că guvernul român era dispus să încheie armistiţiul. Apoi Mareşalul, doamna Antonescu, Ică şi aghiotanţii au plecat la Snagov, unde dispuneau de casa prinţului Nicolae, şi au ajuns noaptea, după ora unu, atunci când lacul apare, vara, în toată splendoarea sa.

Trădarea Mareșalului, trădarea României

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ică i-a spus lui Antonescu că liderii partidelor se vor întâlni cu Regele în aceeaşi după-amiază. Doreau să semneze armistiţiul împreună cu Mareşalul. El l-a conjurat pe Antonescu să se întâlnească şi el cu Regele. Doamna Antonescu l-a sprijinit şi ea: „Vai, Ionele, poate e mai bine cum spune Ică, să faci un armistiţiu împreună cu opoziţia. De ce iarăşi tu să-ţi iei toată răspunderea ?” Cu toate acestea, Antonescu era departe de a fi convins.

Ică se pare că a mers şi mai departe, sculându-l din somn pe Mircea Ioniţiu cu un apel telefonic pentru a-i spune că el şi Mareşalul solicitau să fie primiţi în aceeaşi zi în audienţă. Mircea – care cu ocazia acelor vizite la Bucureşti înnopta în cabinetul Regelui din Casa Nouă – s-a frecat la ochi să-şi alunge somnul, i-a comunicat Regelui vestea bună şi l-a informat pe Ică Antonescu că Regele îi va primi în acea după-amiază.


Şi noi, la închisoare, ne-am deşteptat devreme în acea dimineaţă. Chas aştepta să fie chemat jos dintr-un minut într-altul pentru aranjarea călătoriei sale cu Ică în Turcia. Îşi pregătise lista condiţiilor: cerea ca înainte de plecare să aibă loc o întrevedere cu Maniu, un schimb de mesaje confidenţiale, în propriul său cifru, cu baza de la Cairo, precum şi includerea în suita lui Ică a unui expert militar, capabil să furnizeze Aliaţilor informaţii complete asupra dispozitivului de luptă din România al trupelor germane şi române. Cu o noapte înainte, Chas obţinuse asigurări din partea lui Vasiliu în legătură cu securitatea lui Silviu şi a mea în cazul plecării sale din ţară.

Neprimind nici un semn de viaţă din partea lui Vasiliu pană la ora 10, Chas a cerut să-l vadă şi i s-a răspuns că generalul nu va fi disponibil înainte de orele 17.30. Ca urmare, Chas a trimis condiţiile sale lui Tobescu, exprimându-şi totodată surprinderea că, în împrejurările date, era posibilă o amânare atât de mare. În raportul său final el adăuga: „Nu am primit răspunsul nici la scrisoarea mea, nici vreo aluzie la condiţiile formulate, şi nici nu i-am mai văzut pe generalul Tobescu sau pe generalul Vasiliu.”

Atunci când, mai târziu, în aceeaşi zi, a vorbit cu de Chastelain, Regele era încă scandalizat de raţionamentul lui Antonescu. Mareşalul ii ceruse şefului comunităţii evreieşti, doctorul Filderman, să convingă cercurile oficiale americane şi britanice să trimită misiuni în România în eventualitatea unei ocupaţii ruseşti. Antonescu era un prieten apropiat al doctorului Filderman, dar să-ţi închipui că acesta putea influenţa politica celor Trei Puteri într-o astfel de chestiune arăta cât de rupt puteai fi de realitate.(…)

[23 august 1944]

Subofiţerul a intrat la noi să-i anunţe pe gardieni, dar aceştia aflaseră vestea. Şi-au lăsat armele într-un colţ şi au venit să ne strângă mainile. Duţă a năvălit în încăpere, mi-a dat una peste umeri şi mi-a spus că sunt liber, mai mult sau mai puţin liber, a adăugat, râzând. M-am simţit deodată mai bătrân, ca şi cum ultimele opt luni se îngrămădiseră toate în spatele meu. Am început să torn vin cu mai multă siguranţă în paharele pe care le întindeau soldaţii.

La orele 23.00, s-a primit un telefon de la Palat prin care se anunţa să fim conduşi acolo de îndată. Ne-am strans puţinul pe care îl aveam, ne-am luat rămas-bun de la soldaţi, am luat-o la goană pe scări în jos şi, însoţiţi de Duţă, Rădulescu şi o escortă de motociclişti, am năvălit afară pe poartă, am trecut de staţia de tramvai şi de chioşcul de ţigări. Dar, de-abia când am ajuns în Piaţa Universităţii şi am văzut clădirea veche şi familiară şi când am simţit mirosul lăsat seara de asfaltul încins, mi-am dat seama că sunt într-adevăr liber. Am auzit mai târziu că Regele însuşi a fost acela care, în ciuda evenimentelor din noaptea aceea, şi-a adus aminte de noi. (…)

Regele Mihai a “garantat” pentru încrederea în Soviete

Cand Regele a intrat printr-o uşă mică, oamenii s-au dat deoparte şi i-am fost prezentaţi. Mi-l amintesc şi acum: un bărbat înalt şi timid, căruia nu-I venea la îndemână să spună fleacuri. Dar în seara aceea simţea preaplinul evenimentelor de după amiază. A stat de vorbă cu noi în particular despre încăpăţânarea Mareşalului. Antonescu a refuzat să accepte că România fusese învinsă; mai dorise încă să se târguiască cu Aliaţii. Susţinuse că românii nu puteau avea încredere în Uniunea Sovietică, dar regele Mihai i-a replicat că sunt nevoiţi să se încreadă în Soviete şi că el îşi asumă răspunderea procedând astfel.

În momentul în care a fost limpede că Antonescu nu renunţase la politica sa, a hotărat să-l aresteze şi să pună imediat în aplicare planul stabilit pentru sâmbătă.
Pe la orele 23.00, la numai o jumătate de oră de la difuzarea proclamaţiei Regelui, românii de pe front au început să ducă la îndeplinire noile ordine şi BBC a dat prima emisiune despre lovitura de stat. Peste altă jumătate de oră, Mareşalul, încă încuiat în camera blindată de la Palat, a cerut nişte hârtie şi şi-a redactat testamentul. Mihai Antonescu, aflat tot acolo, a cerut să fie pus în legătură cu Regele pentru a-i explica „detaliile importante ale negocierilor sale cu ministrul de externe turc”. Întrucât țntrevederea i-a fost refuzată, s-a apucat să scrie un lung memoriu, pe care l-a rupt mai tarziu.

Bodnăraş a apărut apoi cu un grup de muncitori înarmaţi, purtând banderole pe care era scrisă litera „P”, insemnând Uniunea Patrioţilor, şi l-a preluat pe Mareşal, precum şi pe acei fruntaşi ai guvernului acestuia închişi la Palat. Prizonierii au fost ţinuţi la o adresă secretă din cartierul Vatra Luminoasă. Au fost predaţi armatei sovietice la intrarea acesteia în Bucureşti şi au fost duşi apoi cu trenul la Moscova. [inclusiv șeful SSI, Eugen Cristescu, arestat ulterior din refugiul său de la ambasadorul Germaniei(…)

(Maniu) Mi-a spus că sperase să poată obţine eliberarea noastră. Dar Ion Antonescu era un om încăpăţânat. Nu a fost trădător, deşi acum va fi considerat ca atare. „Are doar vederi prea mărginite pentru a rămâne la putere.” Ministrul de externe s-a uitat la mine în aşteptarea unui răspuns, dar după atâtea luni de izolare în închisoare mă simţeam oarecum depăşit de probleme.
După o pauză, Maniu a adăugat că emisarul său de la Cairo nu putea să vorbească niciodată liber fiindcă ambasadorul rus era întotdeauna de faţă. I-am răspuns că era de aşteptat. Ruşii erau aliaţii noştri.

Înainte de plecarea sa la Snagov, în seara de 22 august, Ică trimisese un curier la Stockholm. Acesta a petrecut noaptea de 23 la Berlin. Întrucât guvernul german nu difuzase nici un fel de ştiri în legătură cu evenimentele din România, neinformând nici propria-i poliţie, curierul a putut să ia avionul de Stockholm a doua zi dimineaţa. Potrivit celor relatate de Nanu, el a năvălit în cameră spunând: “Domnul Antonescu este de acord cu dumneavoastră.

Motivele care l-au reţinut pană acum sunt mai multe, dar o să vi le spun mai tarziu… De aceea, vă aduc acum instrucţiuni să o vedeţi pe doamna Kollontay neîntarziat… Mareşalul Antonescu este pregătit să se dea la o parte, îndată ce va fi necesar, şi i-a dat mană liberă să semneze armistiţiul“.
,,Mă tem că aţi sosit cu douăzeci şi patru de ore mai târziu”, i-a replicat Nanu, care aşteptase luni în şir să primească astfel de instrucţiuni.”

SURSA – Trădarea României de către Marea Britanie (1944)