SCURTĂ PREZENTARE A CONDIŢIILOR DE DETENŢIE DIN PENITENCIARELE ROMÂNEŞTI

Privarea de libertate ar trebui efectuată în anumite condiţii bine stabilite, în măsură să asigure un minim respect pentru demnitatea umană. Privarea de libertate reprezintă o pedeapsă în sine, aşadar persoanele încarcerate, aflate în executarea unei pedepse privative de libertate, ar trebui tratate în continuare ca fiinţe sociale, subiecte de drepturi şi obligaţii, tratamentul aplicat acestora fiind necesar a fi unul imparţial, fără discriminare şi fără abuzuri.

Suferinţa prin care trece o persoană privată de libertate, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic şi emoţional, cunoaşte o creştere semnificativă, în special în mediul penitenciarelor româneşti, unde problema principală în reeducarea şi resocializarea persoanelor încarcerate, o reprezintă în continuare condiţiile de detenţie.

Tratamentul persoanelor aflate în detenţie ar trebui să se facă astfel încât sănătatea fizică şi psihică, să fie menţinută chiar şi în acest mediu închis. În majoritatea cazurilor totuşi, este bine cunoscut faptul că odată ce au intrat în acest mediu, indivizii contractează diverse boli, dezvoltă patologii, schimbându-şi comportamentul uneori radical. În loc să se pună accent pe ameliorarea condiţiilor în care se regăsesc cei încarceraţi, tinându-se seama şi de faptul că, pe lângă aceşti oameni, mai există şi personalul penitenciar, care la rândul său este expus zilnic acestor condiţii precare, încă nu se face nimic la nivel practic, deşi încercări la nivel teoretic au existat (mai ales prin implicarea activă a diverselor ONG-uri care activează în acest domeniu, în vederea căutării de soluţii pentru ameliorarea acestor condiţii).

 Practic, până în momentul de faţă există multe idei şi abordări care din păcate, au rămas doar enumerate pe foi de hârtie, neputându-se pune în aplicare, în special din cauze financiare- inexistenţa fondurilor necesare pentru ameliorarea traiul în penitenciare.

Printre condiţiile cele mai nocive, astfel cum am menţionat, reamintim: supra-aglomerarea unităţilor penitenciare; infestarea cu rozătoare, insecte, etc care aduc molime; imposibilitatea sanitarizării eficiente şi complete a unităţilor; existenţa de boli grave, netratate corespunzător (sau deloc!); cazarea persoanelor bolnave ori cu probleme grave, alături de cei sănătoşi (este unanim cunoscut că o aglomerare de oameni, care trăiesc permanent în proximitate unul de celălalt, dezvoltă o condiţie fizică aparte, iar organismul uman poate contracta microbi şi alte microorganisme mult mai uşor, decât dacă indivizii nu ar coabita la un loc, zilnic); traficul şi consumul de droguri în incinta penitenciarului (trafic realizat prin personalul penitenciar, vizitatori, etc.); inexistenţa unor toalete decente, igienizate; existenţa micro-organismelor, bacteriilor, ciupercilor, etc., în celulele de cazare; lipsa luminii naturale din celule şi ferestre foarte mici ori inexistente, prin care să pătrundă lumina şi aerul curat; calitatea scăzută a alimentaţiei oferită deţinuţilor, limitarea accesului la apă (ori utilizarea de apă poluată); construcţia în sine a unităţilor penitenciare (clădiri care necesită reparaţii capitale, care se deteriorează rapid- majoritatea penitenciarelor din ţară au fost construite în foste clădiri sau fabrici, neavând deci o structură tocmai potrivită pentru a crea condiţiile necesare impuse de lege); lipsa materialelor necesare pentru reeducare- cărţi, programe speciale, materiale de logistică etc; lipsa sălilor pentru desfăşurarea de activităţi; existenţa curţilor exterioare de plimbare care sunt foarte mici, neconforme cu prevederile legale (de multe ori acoperite aproape complet de sârme ghimpate, acoperişuri improvizate, joase şi periculoase- în special la regimurile de detenţie mai severe- închis, maximă siguranţă);; inexistenţa spaţiilor acoperite sau exterioare pentru activităţi fizice; lipsa de cabinete medicale adecvate în incinta penitenciarului; lipsa de personal specializat (uneori nu există nici medic, nici asistent, nici psiholog în penitenciar, iar când un deţinut are o problemă, aceşti specialişti trebuie aduşi „din afară”, dacă există astfel de specialişti în localităţile unde se află penitenciarul, deoarece în majoritatea cazurilor nu se permite ca aceştia să fie duşi la un anumit specialist în afara unităţii ci sunt transportaţi la penitenciare-spital, care la rândul lor nu au personalul sau tehnica necesară pentru tratatrea indivizilor); lipsa de personal administrativ calificat pentru postul ocupat (persoane care au terminat de exemplu, Facultatea de Geografie şi sunt şefi ai departamentului psiho-educaţional); abuzuri săvârşite de personalul penitenciar asupra deţinuţilor; atitudini violente, zilnice, între deţinuţi, etc.

Condiţiile de detenţie trebuie să aibă în vedere scopul de reeducare şi de resocializare a persoanei şi a  comportamentului condamnatului. Prin urmare, este necesar ca aceste condiţii să ajute şi să sprijine dezvoltarea unor mai bune comportamente cu privire la societate, muncă, familie, respect pentru fiinţa umană.

Comportamentul infractorului, ajuns în penitenciar, nu este decât consecinţa mediului în care acesta s-a dezvoltat, mediu infracţional, violent, sărac din punct de vedere material (în majoritatea cazurilor), mediu precar, suburban, lipsit de cultură sau valori morale, mediu marcat uneori şi de condiţii de viaţă insalubre, agresive, fără perspective de dezvoltare sau evoluţie pentru fiinţa umană.

Problema condiţiilor de detenţie este una reală, aflată în continuă agravare, care afectează majoritatea persoanelor încarcerate.

Fiecare persoană încarcerată ar trebui să aibă pedeapsa bine individualizată, să se formeze grupe bine definite, pentru a facilita tratamentul lor cu privire la reabilitarea socială, fiecare individ, în funcţie de tipul de personalitate, de istoricul medical, psihologic, socio-cultural, etc., trebuie să aibă un program individual de tratament carceral, susţinut de condiţii reale şi măcar minimale de trai.

Regulile comunitare referitoare la penitenciare au adus numeroase îmbunătăţiri reglementărilor în vigoare privind asigurarea normalităţii vieţii din închisori. Separând diferitele categorii de condamnaţi, individualizând pedepsele şi tratamentele în funcţie de anumite caracteristici, se crează posibilitatea de a separa condamnaţii care pot fi nocivi de celelalte categorii de  indivizi.

În zilele noastre se pot separa arestaţii preventivi de condamnaţi, minorii de majori, nerecidivişii de recidivişti, femeile de bărbaţi, cei sănătoşi de cei bolnavi sau cu diverse afecţiuni, cei cu probleme speciale pot sta separat (persoanele cu dizabilităţi, foşti poliţişti ori magistraţi, persoanele cu orientări sexuale blamate de societate, etc), cei cu adicţii faţă de cei fără adicţii, etc. Însă, uneori, şi aceste separări au loc la nivel teoretic, din cauza fenomenului bine cunoscut al supra-aglomerări peniteciarelor, când administraţia locului de detenţie se vede nevoită a trece cu vederea anumite criterii de separare, punând în aceleaşi celule, de exemplu: bolnavi de TBC alături de persoane sănătoase; persoane fumătoare cu persoane nefumătoare (uneori chiar bolnave, care nu au voie să inspire fum), indivizi periculoşi cu indivizi mai puţin periculoşi,  tineri cu bătrâni neputincioşi, etc. Astfel se ajunge la o adevărată „junglă” penitenciară, în care, într-o celulă de 6 persoane, sunt cazate 10 persoane, cu personalităţi diferite, stiluri de viaţă opuse, valori şi convingeri proprii, adicţii diferite, etc. lucru care de cele mai multe ori are drept consecinţă îngreunarea sau chiar distrugerea procesului recuperatoriu al persoanelor deţinute.

În ultima perioadă s-au evidenţiat tot mai multe cereri pe rolul CEDO, formulate de deţinuţi, împotriva Statului Româmn, având ca obiect tocmai condiţiile de detenţie, cereri care au fost admise, şi prin care Statul Român a fost obligat să plătească petenţilor deţinuţi/foşti deţinuţi despagubirile pentru prejudiciile morale şi fizice cauzate, de aceea în curând există posibilitatea pronunţării unei condamnări-pilot care va avea consecinţe nefaste pentru ţara noastră.

Având în vedere realităţiile contemporane, putem afirma că executarea pedepsei în închisoare produce într-adevăr reale suferinţe fizice şi psihice condmnatului. Condiţiile din penitenciarele româneşti,  reflectă imposibilitatea deţinuţilor de a se apăra unii împotriva altora, împotriva abuzurilor, metodelor de extorcare, împotriva călcării în picioare a demnităţii, împotriva contaminării de boli, etc.

Un infractor este totuşi, aşa cum am mai arătat, o fiinţă umană, un cetăţean cu drepturi şi libertăţi (nu numai obligaţii), chiar şi în penitenciar, motiv pentru care s-a recunoscut la nivel internaţional necesitatea de adaptare a unor noi concepţii şi reguli cu privire la executarea pedepselor privative de libertate, însă, aşa cum am arătat, multe dintre aceste condiţii de bază nu se respectă, de multe ori nu din rea voinţă, ci din lipsuri materiale foarte mari, iar uneori, şi din lipsa de personal specializat şi performant.

Consider că se impune cu stringenţă ca în viitorul apropiat să se adopte un pachet de legi care să conducă pe de o parte la îmbunătăţirea condiţiilor din mediul carceral, şi pe de altă parte la eradicarea fenomenului de supra-aglomerare din penitenciarele româneşti.

Psiholog, licenţiată în drept şi master în asistenţă socială

Denis  Şerban-Cernat

Articol publicat în „Jurnal juridic”, nr. 25, iulie – august 2016