AU ÎNEBUNIT AMERICANII?


Noi ne-am uitat cu gura căscată la americani dintotdeauna. Și nu numai noi. Ne-am uitat cu admirație și cu invidie, ne-am uitat cu speranță și reproș. Azi ne uităm la ei și nu mai înțelegem nimic. Asta să fie democrația pe care o predicau ei lumii întregi, democrația pe care lumea întreagă se căznea să o implementeze musai prin ogrăzile lor cu paie, cu coceni, cu nisip sau cu liane? Sau noi nu am înțeles bine lecția predată? Nu am înțeles că, de fapt, adevărata democrație ar fi atunci când doar opinia ta contează, că doar ea reprezintă adevărul, dreptatea și progresul, că ceea ce ar crede alții nu-i decât minciună, injustiție și regres? Nu am înțeles sau nu am văzut, poate, că legile sunt făcute pentru a fi încălcate dacă nu ne convin nouă fără să ne pese de ceea ce cred alții, că dacă „Dumnezeu a murit", precum zicea Nietzsche în „Așa grăit-a Zarathustra" și așa cum se grăbesc unii să reia fără să înțeleagă bine sensul spuselor filosofului german, însemnă că trebuie să ne comportăm ca oameni fără nici un Dumnezeu?

Ca să înțelegem când președintele americanilor, ales legal de către americanii înșiși cu numai câteva luni în urmă, este persoana cea mai blamată, cea mai ironizată, cea mai demonizată din toată istoria de până acum a Statelor Unite? Președintele care arată că dorește ca regulile după care va căuta să se ghideze în mandatul său vor avea ca numitor comun în primul rând interesul americanilor: pe piața americană „să se cumpere produse americane și să se angajeze forță de muncă americană", „orice decizie în problemele de comerț, finanțe, emigrație sau afaceri externe să fie luată în beneficiul muncitorilor americani și a familiilor americane", care afirmă că principiul care va sta la baza tuturor acțiunilor sale va fi „America first", care se angajează să reducă taxele și impozitele, să restaureze respectul pentru lege, să combată infracționalitatea, criminalitatea și traficul de droguri, să îmbunătățească sistemul medical, să revigoreze activitatea economică internă, să limiteze implicările armatei americane în conflictele externe, să reducă deficitul balanței de plăți, să mărească numărul locurilor de muncă prin crearea de condiții favorabile pentru firmele naționale ca ele să investească în țară și nu în străinătate, să reducă numărul șomerilor și să ridice nivelul câștigurilor salariale, să controleze fluxul de imigranți, să restaureze și să dezvolte rețelele de șosele și autostrăzi, să promoveze măsuri de protecție a mediului înconjurător, care, în fine, declară că își face o datorie de credință în a urmări ca scop final al mandatului său redarea strălucirii și măreției de altădată a Americii, strălucire și măreție care au stat vreme îndelungată în admirația întregii lumi la a cărei civilizație materială a contribuit din plin.

Tocmai acest program național - patriotic american să-i fi scos din minți pe americani, care protestează zilnic împotriva lui? Pe străzi, în mass-media, la Hollywood, în sălile de concerte, în instituții, în diferite organisme și asociații, în diferite comitete și comisii? Sau America vrea să își taie venele ca să vadă cum îi stă cu venele tăiate? Oamenii de încredere a președintelui american, Donald Trump, căci despre el este vorba, sunt vânați ca și președintele însuși. Michael Flynn, consilierul pe probleme de securitate națională, a fost forțat să-și dea demisia, Jeff Sessions, procurorul general al S.U.A. (echivalent ministrului justiției din alte state), a fost presionat și el să-și dea demisia sub același învinuire „criminală" ca și Flynn, că în timpul campaniei electorale cei doi, care făceau parte din echipa lui Trump, au avut convorbiri cu ambasadorul rus la Washington, Sergey Kislyak, ca și cum ambasadorul rus era un arestat periculos cu care nimeni nu avea voie să vorbească, în schimb campania contracandidatei lui Trump, Hillary Clinton, putea să fie finanțată de multinaționale și cercuri arabe având legături cu ISIS. Membrii cei mai apropiați ai familiei sale nici ei nu scapă analizelor critice: soția lui Trump, Melania (născută, atenție! în Cehoslovacia comunistă), este neglijată de acesta, nu vrea să se mute la Casa Alba, poartă rochii prea scumpe; fata lui Trump, Ivanka, (aha, nume rusesc!) sfidează lumea călătorind în mod ipocrit cu companii aeriene low-cost.

După ce, în ianuarie, în fața Trump International Hotel din Washington un bărbat a mimat că vrea să-și dea foc în semn de protest față de „lipsa de respect" a lui Trump față de Constituția americană, în dimineața zilei de 3 martie, la orele 4,30, în mod suspect, la Trump International Hotel din New York, acolo unde locuiește soția lui Trump împreună cu fiul lor, izbucnește un incendiu la unul din etajele superioare ale clădirii, scenă izbitor de asemănătoare cu amenințările mafiote pe care le vedem în filmele marca Hollywood.

Declarațiile președintelui sunt întoarse pe dos sau interpretate cu rea credință.
Faptul că i-a mulțumit telefonic președintelui taiwanez pentru felicitările transmise cu ocazia alegerii sale în funcția de președinte ale S.U.A. a fost trâmbițată de presa americană ca o dovadă explicită a faptului că Trump nu respectă principiul la care chinezii țin atât de mult, cel al unei „singure Chine". Telefonul dat apoi de Trump președintelui chinez pentru a-l liniști că nu are intenția de se abate de la respectivul principiu respectat și de predecesorii săi de la Casa Albă și că scurta discuție avută de el cu președintele Taiwanului nu s-a încadrat decât în limitele civilizate ale bunei cuviințe, n-a mai contat printre subiectele ulterioare ale presei americane. Toată „lumea bună" americană a sărit în sus atunci când Trump referindu-se în cadrul unui discurs despre atacurile teroriste din Europa a spus: „uitați-vă ce s-a întâmplat azi-noapte în Suedia". Au sărit în sus și presa suedeză și premierul Suediei și ministerul de externe suedez, infirmând categoric faptul că „azi-noapte" (e vorba despre noaptea de vineri, în preziua discursului pronunțat de Trump sâmbătă 18 februarie) s-ar fi produs vreun incident terorist în Suedia și acuzându-l pe Trump că defăimează țara scandinavă. Nimeni nu a făcut nici o legătură cu faptul că în vinerea respectivă, seara, postul american de televiziune Fox News Channel difuza un documentar în care, pe fundalul unor imagini filmate la fața locului cu vitrine sparte și incendii, informa că, în urma intrării masive de imigranți în Suedia (160.000 numai anul trecut dintre care doar 500 au găsit locuri de muncă) a crescut numărul de violențelor cu arme de foc și violurilor.

Nu a mai contat, desigur, că a doua zi Trump a explicat că s-a referit în general la actele de violență din Europa și la documentarul de „vineri" al Canalului Fox News. De asemenea, a fost trecută sub tăcere situația cu adevărat tulbure din Suedia, țară în care au apărut zone locuite majoritar sau exclusiv de imigranți musulmani unde legile statului nu se mai aplică, unde serviciile de protecție și investigație ale poliției, cele de paramedici și de pompieri nu-și pot îndeplini misiunea pentru că sunt atacate de grupurile de imigranți. Datorită insecurității muncii lor, mulți polițiștii au început să părăsească masiv poliția suedeză. După un raport din luna septembrie citat de site-ul american de știri și analize Breibart, 80% din ofițerii de poliție se gândesc să-și schimbe meseria din cauza pericolului muncii lor. A fost trecută sub tăcere și îngrijorarea țărilor vecine.

Astfel, nu de mult, primul ministru norvegian declara că, în cazul în care situația din Suedia continuă să se deterioreze, Norvegia este gata să abandoneze Convenția de la Geneva privind refugiații, să închidă granița cu armata, iar refugiații care vin dinspre Suedia să fie trimiși înapoi fără nici o posibilitate de a solicita azil, declarații asemănătoare fiind făcute și de reprezentanți ai Finlandei și Danemarcei. Și dacă acestea nu ar fi fost de ajuns pentru ilustrarea situație din Suediei, în sera de luni 20 februarie, la două zile după acel 1uitați-vă ce s-a întâmplat azi-noapte în Suedia" pronunțat de Trump, în cartierul Rinkeby din capitala Suediei, zonă locuită în majoritate de imigranți, au izbucnit violențe stradale soldate cu incendii, cu magazine devastate, cu polițiști și demonstranți răniți. Nu este lipsit de interes nici faptul că joi, 2 martie 2017, Suedia a anunțat că, începând cu anul viitor reintroduce serviciu militar obligatoriu, la care renunțase în 2010.

Puterile europene s-au simțit de-a dreptul revoltate de direcțiile politicii lui Trump față de țările europene, care se axează pe două probleme: dezvoltarea relațiilor bilaterale dintre S.U.A. și fiecare stat european în parte, fără intermedierea și aprobarea Bruxelles-ului (apreciind Brexit-ul ca pe o manifestare de independență a Marii Britanii) și respectarea cotelor de contribuție la bugetul N.A.T.O. de toate țările membre. Dacă membrii N.A.T.O. .nu-și respectă obligațiile financiare, Trump apreciază că nici S.U.A. n-ar mai trebui să sară în ajutorul țărilor membre în caz de agresiune externă.

Ilustrativ pentru această situație este faptul că dintre țările Europene membre N.A.T.O., doar 4 din cele 25 și-au îndeplinit în anul 2016 obligațiile asumate de a contribui cu 2% din P.I.B. la bugetul alianței: Marea Britanie (2,21%), Grecia (2,38%), Estonia (2,16%) și Polonia (2,00%). Celelalte puteri europene, Germania cu 1,19%, Italia cu 1,11% și Spania cu 0,91% numărându-se printre codașe, efortul lor financiar situându-se sub cel al României (1,48%), Franța cu 1,78% aflându-se și ea sub nivelul angajamentelor.
Reacția europenilor a fost furibundă. La 31 ianuarie președintele Consiliului European,

Donald Tusk trimitea o scrisoare conducătorilor celor 28 de state membre U.E. în care avertiza că „Schimbările (de putere) de la Washington pune Europa într-o situație dificilă, noua administrație părând a pune sub semnul întrebării ultimii 70 de ani de politică externă americană", iar în continuare identifică drept riscuri pentru Uniunea Europeană „o Chină tot mai activă", „politica agresivă a Rusiei în Ucraina și celelalte țări vecine", „războaiele, teroarea și anarhia din Orientul Apropiat și Africa", precum și „declarațiile îngrijorătoare a le noii administrații americane". La sfârșit, Donald Tusk încheie cu concluzia îndemn că „Astăzi trebuie să ne apărăm cu claritate demnitatea, fie că e vorba de Rusia, China, Statele Unite sau Turcia". Întrucât o apărare nu se poate pregăti și manifesta decât față de un dușman, rezultă că Tusk consideră Statele Unite alături de Rusia, China și Turcia ca fiind dușmanii de astăzi ai Uniunii Europene.

Președintele Franței, François Hollande, la întâlnirea la nivel înalt a țărilor membre U.E. ținută în La Valetta - Malta la începutul lui februarie a.c., a ținut să tempereze eventualele tentații ale țărilor europene de a da curs intenției S.U.A. de a încheia tratate separate cu fiecare țară în parte, atragă atenția că statele europene membre U.E. care doresc să aibă relații bilaterale cu Administrația Trump, trebuie să ceară în prealabil acordul Bruxelles-ului. Mai practică, Germania, fără alte discuții, și-a luat jucăriile din S.U.A. constând în rezerva de 3.000 tone aur valorând cca. 120 miliarde Euro, și a depus-o la Frankfurt, jumătate, și câte un sfert la Londra și Paris. S-a scris mult și s-a vorbit și mai mult despre gardul „inuman și xenofob" pe care Trump vrea să-l construiască la granița dintre S.U.A. și Mexic pentru a opri fluxul de imigranți care pătrund ilegal în S.U.A. De ce o fi considerată atât de revoltătoare o măsură luată de o țară pentru a-și proteja frontierele de intruși? De ce ar fi mai revoltător gardul dintre S.U.A. și Mexic decât cele existente în Europa precum sunt gardurile dintre Ungaria și Serbia, Austria și Ungaria, Austria și Slovenia, Turcia și Grecia, Bulgaria și Turcia (construit cu fonduri europene), cel din Franța de la Calais - intrarea în Eurotunel sau decât altele existente în zone geografice diferite cum ar fi cele dintre Israel și Egipt, India și Bangladesh sau enclava spaniolă Melilla și Maroc?

O altă măsură a lui Trump controversată, repudiată și boicotată chiar de către persoane din apropierea sa (Sally Yates, ministrul interimar pentru justiție) a fost ordinul pentru „Protejarea națiunii de intrarea teroriștilor străini în Statele Unite" care interzicea accesul în S.U.A. pentru o perioadă de 90 de zile a persoanelor din 7 țări musulmane (Siria, Irak, Irán, Libia, Somalia, Sudan și Yemen), suspenda pentru o perioadă de 120 de zile Programul de Primire în S.U.A. al Refugiaților și suspenda pentru o perioadă indefinită primirea refugiaților sirieni. Măsura a fost luată din teama ca SUA să nu fie al doilea obiectiv, după Europa, al fluxului de imigranți, cele 7 țări fiind principalele țări care au furnizat anual sute de mii de emigranți în Europa, recordul fiind înregistrat în anul 2015 cu 1,8 milioane de refugiați.

Argumentul final care se aduce în campania neobosită și nesfârșită anti-Trump este faptul că acesta a câștigat președinția în urma obținerii majorității voturilor electorilor, dar a avut mai puține voturi populare decât contracandidata sa democrată, Hillary Clinton, ceea ce i-ar delegitima într-un fel victoria. Răspunsul lui Trump este de o simplitate și de o logică dezarmantă atunci când spune că, în campania electorală el s-a concentrat pe câștigarea voturilor, pentru că numai așa putea ajunge la Casa Albă conform constituției americane. Dacă aceasta ar fi prevăzut că victoria era dată de numărul voturilor populare și nu de cele ale electorilor, atunci el s-ar fi concentrat pe câștigarea voturilor populare și ar fi făcut, desigur, o campanie diferită.

Cine și de ce?
Nu, pare să spună cineva, Trump este un președinte ilegitim, nimic din ceea ce face Trump nu este bine, ci este dăunător, este distructiv, este imoral, este împotriva progresului, este împotriva viitorului omenirii. Trump este inamicul numărul unu. Anticristul a sosit și el se cheamă Donald Trump. Inamicul cui? Inamicul americanilor pentru care vrea să facă America mare din nou (Make America Great Again)? Cine luptă cu atâta fervoare, de dimineața până seara și peste noapte împotriva lui Trump? Pe cine deranjează într-atâta programele sale de dezvoltare și consolidare a Statelor Unite? Te-ai duce cu gândul la adversarii tradiționali ai Americii, la Rusia și la China, dar liderii acestora nu au nimic cu victoria lui Trump din alegerile pentru Casa Albă. În rolul de contestatari și adversari înverșunați se manifestă, în mod surprinzător, persoane și instituții din interiorul S.U.A. sau din țările europene tradițional aliate cu S.U.A. Și cine sunt aceste persoane și instituții vestice care se opun planurilor și programelor lui Trump? Cine și de ce?Vedem că trusturi de presă multinaționale din care fac parte New York Times, BuzzFed News, C.N.N., The Los Angeles Times, Politico, The BBC, Huffington Post, Washington Post, Wall Street Journal nu publică decât știri senzaționalist-negative despre Trump, distructive, ironice, sugestiv-acuzatoare.

Pentru a ne da seama de puterea financiară a acestor trusturi să amintim doar că C.N.N. are o cifră de afaceri de 19 miliarde dolari și este deținută de multimiliardarul american Ted Turner cu o avere personală de peste 3 miliarde dolari. New York Times aparține multimiliardarului mexican Carlos Slim, deținător al unui adevărat imperiu al telecomunicațiilor și care, după Forbes, are o avere de 72 miliarde dolari. Prin întreprinderile lui din Mexic, Telmex et Grupo Carso, realizează 3% din P.I.B.-ul Mexicului. Wall Street Journal a fost achiziționat în 2007 cu suma de 5 miliarde dolari de australianul Rupert Murdoch proprietarul unui lanț mediatic și financiar cu 48 000 salariați și cu o cifră de afaceri de 33 miliarde dolari.

Mai vedem că staruri de cinema, cântăreți, scenariști sau regizori aparținând multinaționalelor industriei de divertisment de la Hollywood cu cele 38 de entități ale sale, fiecare manevrând cifre de afaceri miliardare, nu obosesc în a-l demoniza pe Trump, a-l repudia și a încerca să-l izoleze ca pe un lepros. Mai vedem că multinaționale, precum cele conduse de Soros nu fac economii în a sponsoriza demonstrații anti-Trump, plătind câte 16 dolari de protestant/oră, după ce a susținut cu 13 milioane de dolari campania contracandidatei lui Trump, lui Hillary Clinton. Frustrarea lui Sörös este mare pentru că plasamentele sale au suferit pierderi de cca. 1 miliard de dolari prin câștigarea alegerilor americane de către Trump și nu de către preferata sa, Hillary Clinton. Sörös este miliardarul iudeo-maghiar, care, după Forbes, are o avere 25,2 miliarde dolari, cel care apreciază că cele mai fericite clipe al vieții sale au fost cele în care Ungaria s-a aflat sub ocupație germană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, perioadă din care se trage și grosul averii făcute de tatăl său. După cum observăm, de fiecare dată când vorbim despre adversarii lui Trump apar cuvintele multinaționale și multimiliardar. Ce sunt de fapt aceste multinaționale multimiliardare și de ce ar fi ele împotriva lui Trump?

Corporațiile multinaționale și transnaționale
Istoria multinaționalelor începe cu mult timp în urmă, tocmai în perioada colonialismului european din secolele al XVI-XIX-lea. Atunci, monarhiile europene din acele vremuri (mai puțin cele din Spania și Portugalia) își administrau și dezvoltau teritoriile de peste mări prin intermediul unor „arendași”, corporațiile multinaționale, organizații economico-financiare, care controlau producția de bunuri și servicii într-una sau mai multe țări, altele decât țara lor proprie unde își aveau sediul central. Aceste corporații multinaționale au avut un rol determinant în toată evoluția ulterioară a climatului economic, social și politic al planetei. Plecând de la obligația lor de fond de a duce produsele coloniilor în metropole, ele au contribuit direct la dezvoltarea comerțului internațional, a căilor de comunicație de pe mare și uscat. Pe rutele comerciale astfel trasate între colonii și metropole multinaționalele au creat piețe intermediare de mărfuri și servicii de unde obțineau noi și însemnate câștiguri suplimentare.
Mai departe, din dorința de extindere a afacerilor și de mărire a profitului s-au implicat și în activitățile de explorare, pentru descoperirea de noi zone furnizoare de materii prime. Odată descoperite aceste noi zone le-au populat apoi cu coloniști care să asigure forța de muncă necesară în exploatările deschise. Profitul net realizat din aceste activități era investit, conform înțelegerilor cu monarhiile suverane, în țările de baștină, în afară de cele necesare dezvoltării bazelor de producție din colonii care erau realizate cu acordul metropolelor. Rezultatul net al activității corporațiilor multinaționale a fost îmbogățirea metropolelor și exploatarea coloniilor. Vorbim de rezultatul net pentru că, în valoare absolută, și viața coloniilor a înregistrat la început un reviriment prin faptul că resursele lor naturale, necunoscute și neexploatate până la venirea coloniștilor, acum scoase la suprafață, le ofereau și lor câștig, desigur disproporționat cu câștigurile metropolei. Disproporția a continuat să crească pe măsură ce resursele coloniilor erau tot mai exploatate și câștigurile tot mai mult canalizate către metropole. Unele dintre corporațiile multinaționale au fost implicate inclusiv în comerțul cu sclavi finanțând flotele și porturile destinate acestui tip de comerț.

Acumulările de capital ale multinaționalelor au devenit atât de importante încât acestea ajunseseră să împrumute cu bani însele case regale din țările lor de reședință, în perioadele de crize sau de războaie, ceea ce a stârnit la un moment dat nemulțumirea, invidia și îngrijorarea statelor monarhice. A fost prima fractură istorică dintre național și multinațional. Pentru remedierea situației, în secolul XIX, statele coloniale în cauză au renunțat la serviciile corporațiilor, preluând în administrare directă coloniile deținute. Era însă târziu, corporațiile controlau deja afacerile economice coloniale, iar influența lor a continuat să persiste, chiar să crească prin cumpărarea și infiltrarea oficialităților coloniale. După această dată, corporațiile multinaționale se transformă în corporații transnaționale, care, spre deosebire de primele nu se identifică cu o națiune anume, având operații și centre în diferite țări, în funcție de condiții, fiecare dintre oficii având anumite grade de independență, dar legate între ele printr-o politică comună. Royal Dutch Shell, de exemplu, are sediul principal la Haga, în Olanda, dar este înregistrată oficial în Anglia, la Londra și are prezențe în peste 60 de țări.

După o perioadă de regrupare, aceste corporații multinaționale devenite transnaționale s-au dezvoltat într-un ritm sporit, nestingherite acum de vechea legătură tutelară cu o structură național statală. Puterea lor era economică impresionantă le oferea pârghiile necesare pentru a putea influența direct sau mascat politici naționale, evenimente istorice, partide, guverne, alianțe sau ideologii. Războaiele, revoluțiile, revoltele nu au putut niciodată fi făcute decât cu bani, cu mulți bani, cu finanțări substanțiale, iar aceste finanțări au venit întotdeauna de la cei care au dispus de resursele necesare, iar resursele au urmat constant drumul către transnaționale. Fie că e vorba de revoluția franceză, de cele două războaie mondiale, de revoluția rusă, chineză sau de minuscula revoluție cubaneză, toate s-au înfăptuit cu sprijin financiar al marilor companii. Nici aventura lui Hitler nu ar fi avut loc dacă nu ar fi beneficiat de sprijinul firmelor, băncilor și instituțiilor controlate de Rothschild, de Standard Oil, Banca de Reglementări Internaționale, Krupp, Siemens, Thyssen, Bosh, Allianz, ITT, General Motors etc., firme care după război au cunoscut dezvoltări spectaculoase (a se vedea cartea lui Jim Mars, Guvernarea din Umbră).
În Europa din timpul celui de Al Doilea Război Mondial cuprinsă de flăcări de gloanțe și sânge Elveția rămânea neatinsă și prosperă. De ce? Pentru că din transnaționalele bancare de acolo se finanțau ambele tabere, coloși bancari înființați încă din secolul al XIX-lea și substanțial crescuți în perioadele războaielor, coloși transnaționali care, în 2007, au ajuns să manevreze aiuritoarea sumă de 2 700 miliarde USD, acoloși dintre care amintim: UBS AG, Union Bank of Switzerland, (fondată în 1862) cu o valoare de capital de 2 200 miliarde Euro; Credit Suisse (fondată în 1856) cu o valoare de piață de 95 miliarde USD; Julius Bär Group Ltd. (fondată în 1890) cu o valoare de capital în sumă de 282.5 miliarde USD.

După încheierea conflagrațiilor izbucnite cu sprijinul larg al transnaționalelor, după ce autoritățile statale din țările învinse erau debilitate, când sistemele lor economice și juridice se aflau în ruină, transnaționalele veneau să-și culeagă dobânda la creditele acordate învingătorului. Exemple putem lua de oriunde și din perioade diferite. Să observăm numai câteva mai apropiate de timpurile prezente, din Libia lui Gaddafi, din Irak-ul lui Saddam, sau chiar din România lui Ceaușescu. Să observăm cine deține controlul economic în aceste țări după schimbările suferite în ultimele decenii, ca să descoperim și cine le-a finanțat.

Să observăm că economia românească, după 1989, în proporție de 90% a trecut în mâna unor giganți transnaționali dintre care amintim: ArcelorMittal cu vânzări de 57 miliarde USD și fabrici în 19 țări; Coca-Cola HBC, companie luxemburghezo-americano-englez ă cu sediul în Elveția, cu 56 de fabrici în 28 de țări, cu vânzări de 6,5 miliarde USD și venituri de 2,3 miliarde; Orange cu cifră de afaceri de 41 miliarde Euro, 34 milioane clienți în 13 țări; Carrefour cu 11 935 magazine în 30 de țări, 360 000 angajați și venituri de 4,5 miliarde Euro; Renault cu 120 000 de angajați în 36 de țări și venituri anuale în valoare de 45 miliarde Euro; OMV cu vânzări anuale de 19 miliarde Euto și 22 500 angajați; Deloitte cu o cifră de afaceri de 36,8 miliarde USD, cu 244 400 angajați în 150 de țări (practic pe tot globul); Ernst & Young cu venituri anuale în valoare de 30 miliarde USD, 231 000 angajați în 150 de țări.

Transnaționalele au acumulat averi imense care au nevoie de tot mai mult spațiu pentru a fi reinvestite și nelăsate pradă devalorizării. Nici investițiile considerate mult timp cele mai profitabile, cele legate de arme și resurse energetice nu mai ajungeau să acopere rotirea capitalurilor acumulate. Crearea de conflicte a oferit posibilitatea corporațiilor să vândă mărfuri ambilor beligeranți, de la fiecare obținând în plus, promisiuni de tratamente preferențiale după ce ar fi câștigat confruntările. Averile s-au acumulat și mai mult, cereau tot mai mult spațiu de manifestare. Spre sfârșitul secolului XX, pe locul întâi între investițiile cele mai profitabile a ajuns să fie considerată, căutată și impusă așa zisa datorie – suverană, adică datoria externă făcute de către un stat suveran, stat care urmau să devină contribuitor veșnic la transnațională, creditorul unor datorii contractate la ele direct sau mascate în instituții internaționale (destul de străvezii de altfel) și imposibil de achitat atât datorită condițiilor de contractare, cât mai ales piedicilor, capcanelor și presiunilor exercitate asupra politicienilor din respectivele state. România, de exemplu, care în 1990 avea peste 2 miliarde dolari credite acordate în diferite state ale lumii, a ajuns treptat la o datorie externă aprox. 100 miliarde de Euro, iar economia românească în proporție de 90% a trecut în mâna companiilor străine, corporații care, datorită legislației interne „recomandate” din afară, beneficiază de un sistem de impozitare diferit (preferențial) față de sistemul de impozitare aplicat firmelor naționale.

Corporațiile transnaționale au ajuns să dețină averi colosale, greu de imaginat. Exemple sunt multe și grăitoare. Hongkong and Shanghai Banking Corporation (H.S.B.C.), un conglomerat de 32 de companii răspândite pe toate continentele cu afaceri în sistemul bancar, financiar, asigurări, asistență managerială pentru guverne, instituții și firme, intermedieri contacte internaționale, media (Twitter, Facebook, LinkedIN, YouTube, WeChat and Instagram) și fondată în anul 1865 cu scopul de a finanța comerțul dintre Europa cu India și China, H.S.B.C. dispune în prezent de o rețea formată din 4 400 oficii răspândite în 71 de țări deservind un număr de 46 milioane clienți. Conform datelor furnizate de The Global 2000, la nivelul anului 2008 vânzările anuale ale HSBC se ridicau la suma de 146,50 miliarde dolari (de 2,5 ori bugetul României pe anul 2017 proiectat la 65,16 miliarde dolari), iar valoarea activelor era de 2 349 miliarde dolari (de 12 ori Produsul Intern Brut al României estimat pentru 2017 la 194 miliarde dolari).

O altă transnațională de frunte, Royal Bank of Scotland, are vânzări anuale de 108,45 miliarde dolari și active de 3 807,51 miliarde dolari (de aproape 20 de ori PIB-ul României). Alte transnaționale au vânzări anuale mai mari decât tot Produsul Intern Brut al României, care este de 194 miliarde dolari, precum Total cu 200 miliarde anual, Wal-Mart Stores – 378,80 miliarde dolari, Chevron – 204 miliarde dolari. Și exemplele pot continua. Conform Fortune Global 500, primele 500 de companii din lume au realizat în anul 2015 venituri totale în valoare de 27 666 miliarde dolari și profituri în valoare de 1 500 miliarde dolari, folosind munca a 67 milioane de angajați. În ansamblul lor, companiile transnaționale desfășoară peste 66% din comerțul internațional. Prin lanțurile lor de filiale, transnaționalele sunt implantate în toate țările, atât în cele dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare. Dețin lanțuri economice care pleacă de la procesele de extragerea a materiilor prime și la prelucrarea lor, până la comercializare, trecând prin transporturi, comunicații, și toate celelalte segmente economice (service, proiectare, cercetare, management, marketing, banking, asigurări etc.). O statistică Le Monde concluziona că, în 2016, doar 1 % din populația Terrei deținea mai mult de 50 % din P.I.B.-ul mondial, iar tendința de concentrare a averilor este în continuă creștere, prevăzându-se pentru că în anul 2020, 1% din populație va deține 54 % din bogățiile produse la nivel mondial.

Confruntarea național-transnațional, Al Treilea Război Mondial

Lupta transnaționalelor cu autoritățile naționale pentru câștigarea de spațiu, luptă începută, după cum am văzut, în sec. XIX, s-a transformat în zilele noastre într-un conflict deschis sub conceptul instaurării „Noii ordini mondiale”. Ideea de bază a acestui concept este trecerea de la civilizațiile naționale, la o civilizație globală, a întregii planete. Pentru atingerea acestei etape, considerată superioară în dezvoltarea omenirii, se are în vedere, în principal:
– Debilitarea statelor până la desființare
– Desființarea granițelor statale
– Atenuarea până la dispariție a sentimentului național
– Amestecul naționalităților și raselor
– Uniformizarea legislației
– Uniformizarea culturii
– Desființarea familiei
– Desființarea religiei
– Instituirea unei autorități unice mondiale
– Controlul și supravegherea strictă a individului prin mijloace informatice
Probabil că acesta va fi viitorul, ne place sau nu, pașii făcuți în această direcție putând fi observați cu ușurință în zilele noastre. Transnaționalele dețin averi care depășesc bugetele și chiar PIB-urile multor țări, puterea lor de decizie este mai mare decât puterea multor guverne, iar prin reprezentanții lor plasați în posturi importante și dotați cu mijloace pe măsură pot influența în proporții diferite deciziile oricărui guvern de pe planetă, chiar pe cele ale marilor puteri, pot induce curente de opinii, crea mișcări și reorientări sociale.
Așa cum se întâmplă întotdeauna în fața marilor schimbări, există însă și reacții de respingere, unele chiar puternice, care se ciocnesc cu tendințele noilor procese. Este ceea la ce asistăm astăzi cu surprindere dacă nu facem legătura cu motivele și cauzele lor.

Actualele reacții de respingere a civilizației globale vin din partea unor lideri importanți ai lumii de azi, mai greu de neutralizat, adepți ai menținerii civilizațiilor naționale: liderii Rusiei și Statelor Unite, respectiv, Vladimir Putin și Donald Trump. Ne putem întreba de ce nu intră în această categorie și liderii chinezi. China, datorită populației sale și a indicelui de creștere al acesteia are a fortiori o vocație universală, contribuind la amestecul populațiilor și raselor. Au mai fost câțiva lideri care s-au opus mersului vremii și au încercat să consolideze elementul național (Ceaușescu, Saddam și El Kadafi), dar ei au putu fi înlăturați cu ușurință. Cu Trump lucrurile sunt mai complicate datorită forței sale economice personale și deloc de neglijat și a talentului oratoric de a se adresa maselor. El se poate opune cu aceleași arme cu care este atacat, dar, până la urmă, va fi și el domolit așa cum se întâmplă și cu Papa Francisc I, un alt răzvrătit împotriva dominației transnaționalelor. Relațiile cu Putin rămân în statu-quo, acesta fiind spre sfârșitul celor trei mandate, acțiunile urmând a cunoaște intensificări în preajma alegerilor de anul viitor de la Moscova când, teoretic, Putin ar mai putea candida pentru un nou mandat.
Moneda care se bate acum în S.U.A. pe subiectul presupusei colaborări dintre Trump și Putin din campania electorală americană, are ca scop tocmai să împiedice orice încercare de unire a forțelor celor doi naționaliști (termen devenit peiorativ) împotriva forțelor transnaționale ale globalizării. La noi în țară observăm cum promotorii proiectelor cu vocație națională, oricât de mici ar fi ele sunt urgent și vehement combătuți, contestați și înlăturați. Uniunea Europeană a fost imaginată și creată ca o etapă regională în drumul spre globalizare. Președintele Consiliului European, Donald Tusk, atrăgând atenția în mod cinic: „Trebuie să fie foarte clar că dezintegrarea Uniunii Europene nu va duce la nici o restaurare mitică și totală a suveranității țărilor sale membre… doar împreună vom putea fi total independenți”, renunțând la „egoismul național” care „încearcă să se transforme într-o alternativă la integrare”.

Confruntarea global – național se poartă pe întreaga planetă, adversarii nu mai reprezintă state sau națiuni, ei se pot regăsi în interiorul acelorași granițe, acelorași orașe, acelorași forumuri, colectivități, formațiuni politice sau administrative. Războiul global-național, internațional-local nu se poartă nici cu arme albe, nici cu arme de foc, nici cu arme de distrugere în masă, se poartă cu arme economice. Este mult prezisul și temutul al treilea război mondial, după care va veni „adevărată epocă de aur a omenirii”, cine o mai apucă.
OVIDIU M. CUREA, fost diplomat, publicat în revista Art-Emis

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Super Ofertă: Peste 15.000 de cărţi doar cu 299 lei

O "armată" în rezervă cu ofiţeri făcuţi la "apelul bocancilor"

În România trăiesc 9 milioane de români la limita sărăciei